Viata in Popesteles

Standard

Azi, doozeci si trei ale lunii curente, anul fatidic doomii saptesprezece, am asistat neputincioasa cum proasta satului Popesti era sa-si sparga dintii in treptele de la metrou pentru ca era mai important sa trimita mesaj lu’ iuby decat sa vada pe unde mama dracului calca. Nu-mi pare rau ca am ras.

Pe aceasta cale as dori sa rog tineretul din ziua de azi, sa lase-n pana mea telefonul, cartea, tableta, mp3 playeru’, ipodu’, tastatura sau orice alta bazaconie macar asa.. cand urca scarile, cand traverseaza strada sau cand fac orice alta activitate care necesita minimum de atentie. Nu de alta, da’ am impresia ca multitasking-ul nu e punctul vostru forte si daca nu puteti sa va folositi functia locomotorie decat printr-un efort maxim al singurului neuron cu care va mandriti, atunci selectia naturala s-ar putea sa va prinda din urma.

Si daca tot am deschis subiectul Popesti-Leordeni, hai sa vorbim despre viata la tara. Viata in Los Popesteles, cum imi place mie sa spun…

Voi incepe prin a-i sugera melteanului cu numar de Vrancea sa-si mute conserva de pe locul meu de parcare, pentru ca e proprietate privata. Si tot odata, doresc sa-i urez numai de bine : stergatoare rupte, apa in benzina, cuie in cauciucuri, rahat de porumbel pe parbriz, sobolani la motor, rugina peste tot si sper sa-ti fure cineva capacele. Doar asa, pentru ca esti meltean, pentru ca nu locuiesti in blocul asta si pentru ca ma doare-n cot ca ai astigmatism si nu stii sa parchezi intre linii.

Apoi, dragului vecin de la patru.. stii.. nu ne stim, da’ eu stiu ca ai  doar doua scaune si-o masa in tot apartamentu’ ala. De ce intrebi? Pai pentru ca iti muti zilnic mobila si-ti zgarii parchetu’. Presupun ca noaptea dormiti pe masa in dormitor, dimineata mutati masa in bucatarie ca sa mancati, si seara dansati lambada in living, cu cate un scaun pe post de partener ca sa nu va plictisiti. La Jumbo poti cumpara niste protectii de parchet la doi lei si le lipesti pe picioarele mesei sau ale scaunelor. DOI LEI te costa toata afacerea asta. Daca n-ai bani ca ti-ai facut imprumut pe 245 de ani, atunci coboara la apartamentu’ 20.. am eu si pentru tine.

Apoi, am vecina de la casa din fata.. tinerica si vioaie. Ea nu stie, dar eu de la etaju’ 3 ma uit la ea in curte ca la cinema. Strange-ti si tu gunoaiele alea.. ca stau in ploaie de doua saptamani. Nu ti-e asa, un pic jena, cand pleci la munca dimineata si treci printre bucati de lemn, cartoane, hartii, sticle aruncate si tot felu’ de cacaturi? Viata ta e ca o carte de colorat de aia ieftinache – cu coperta de plastic frumos colorata, dar cu foi reciclate care seamana cu hartia aia igienica pe care o cumperi la 50 de bani si te zgarie cand te stergi.

Mamelor din Popesti, le doresc un parc, o gradinita, o scoala, trotuare asfaltate si zero gropi. De ce? Pentru ca ele nu s-au gandit la toate cele mentionate mai sus si acum bocesc pe toate retelele de socializare de parca nu a fost decizia lor sa isi ia apartament in Popesti. Nu de alta, da’ apartamentele astea nu-s ca ouale Kinder, cumperi si gasesti surpriza. Eu consider ca ati fost in zona, ati vazut unde e construit blocul, ati vazut imprejurimile ..Da, stiu, primaria ar trebui sa investeasca in aceste lucruri, insa daca nu v-ati trezit din luna de miere sau din concediu prenatal, traim in Romania, partidul principal din Popesti e PSD, partea de Popesti Vechi probabil nu plateste nicio taxa pentru ca tiganii de pe acolo fura curent, se caca in fundu’ curtii, au apa la fantana si gunoiul il arunca in ghenele noastre lucioase.

Prapaditilor care nu si-au cumparat loc de parcare pentru ca aveau bani doar de garsoniera, benzina la bemveu’ si pate, as vrea sa le cada un meteorit pe botu’ masinii fix atunci cand; parcheaza pe trotuar sau isi lasa masina pe avarii cate o ora in mijlocul strazii, merg in tromba prin balti de parca viteza mai mare le va face masina sa leviteze deasupra oceanului, claxoneaza cand n-au loc de pietonii care si asa nu au trotuare.

Posesorilor de animale care habar nu au sa aiba grija de ele si le pierd ocazional.. cam o data pe luna.. sper sa va pierdeti voi in junga dupa ce jucati Jumaji.

Cam atat pentru azi. Old school Zmeura returns.

Advertisements

Cosmar IV

Standard

Am febra. Infectia mi-a incatusat capacitatile cognitive. Ascult golul din muzica sau poate n-ascult nimic. Cu o miscare mecanica mi-am infipt castile-n urechi si-am inceput sa ascult cum muzica devine ceva ce nu mai e muzica. Apas butonul de volum, dar nu merge. Aud acum doar zgomote-n fundal si totusi volumul ala blestemat nu e indeajuns sa inteleg ce ascult. Clipesc. Ma uit pe tavan. Clipesc din nou si muzica devine culoare, culorile devin fum iar fumul ma transpune intr-o stare de transcendenta.

Clipesc. Vad culori. Clipesc si sunt in fata geamului. Vad cartierul, parcarea din fata blocului. Recunosc fiecare masina, fiecare creanga, fiecare alee, dar nu recunosc culorile. Totul e gri si albastru posomorat. Ca o zi de toamna suparata pe mine. Sta sa ploua. E monotonia de toamna-iarna cu un iz funebru. Parca ar ploua, dar e uscat. E o vreme anticipativa. E prea liniste. Urasc linistea.

Pasesc pe geam si imi continui drumul pe alee. (acum cand apuc sa scriu, realizez ca am pasit pe geamul etajului trei si am ajuns pe una din alei fara a-mi explica procesul asta de teleportare in vis. Miscarea de a pasi peste geam imi pare foarte naturala). Imi continui drumul pe alee pana cand o vad pe ea. Sta pe banca si plange. In fata ei, un animal mare si alb rasufla greu. Moare. Nu e sange. Nu vad nimic. Nu imi aduc aminte nimic, dar stiu ca moare.

Brusc, in fata mea se inalta un individ cu o pusca incredibil de lunga in mana. E inalt, solid si intreaga lui infatisare pare rupta dintr-o animatie proasta. Are cap de cal. Figura satanica de cal, cu dinti lungi, plini de spume. Ranjeste spre mine. Rade in hohote, iar rasul lui imi ingheata orice miscare. Incerc sa fug, dar pasesc greoi, in reluare. Ma indrept inspre casa, insa ii simt prezenta in spatele meu, gata sa ma ajunga. Picioroangele lui se misca prea rapid. Il aud in spate, ii simt respiratia.

Ajung in bloc si ma indrept spre scari, insa nu mai exista trepte. Totul e acum o inclestare de coarne de cerb foarte ascutite.Trebuie sa ajung acasa – e singurul loc sigur in subconstientul meu. Incerc sa ma catar pe coarne. Miscarile mele devin rapide si mecanice, iar imaginile devin o reluare a unei reluari. Ma vad din exteriorul meu cum ma agat de aceleasi coarne din nou si din nou si din nou. Cu cat inaintez mai mult cu atat vad mai mult sange pe coarnele peste care am mai trecut de 10 ori. Ma simt de parca fug in cerc. Mi-am spintecat palmele, mi-am despicat degetele, mi-am sfasiat sperantele si mi-am injunghiat sufletul.

Cosmarul III

Standard

Simt si aud vantul. E rece ca prima zi de iarna. Miroase a iarna. Aud vantul cum suiera pe sub usa. E un sunet specific, usor de inteles, usor de ascultat. Simt vantul cum imi raceste una din tample. Ce naiba? Ce caut pe jos si cum am ajuns aici? Simt vantul cum incearca din rasputeri sa ma rapeasca din amorteala. Salvatorul meu, vantul.

Incerc dar nu pot. Incerc sa deschid ochii larg, dar pare-se ca nu m-asculta niciun muschi. Imi pare ca osul ala sfenoid nu mai are nimic atasat de el, nimic functional. Incerc, incerc, incerc. Incercarea devine laitmotivul acestei lupte pe care o port singura.

Nu-mi pot misca mainile. Sunt legate; sunt infasurate; nu sunt unde ar trebui sa fie. Pe sub usa vantul continua sa-mi dea de inteles ca locul meu nu este acolo. Reusesc intr-un final sa-mi deschid ochii, cat de cat. Vad totul in ceata, ca si cum intreaga incapere este plina de fum alb. Totul pare alb. Podeaua pe care imi racoresc tampla este alba, cu mici crapaturi de vopsea. Vopseaua e veche, dar curata. Crapaturile tradeaza varsta oricui. Peretii par a fi albi. Nu vad bine. Pare a fi un alb laptos. Inchid ochii, deschid ochii. Repet. Nu clipesc mecanic, ci ma chinui sa obtin aceasta miscare controversata. Pereti sunt ca niste nori pufosi.

Inghit in sec, simt amar. Simt gust de pastile. Gata, stiu unde sunt. E prea liniste in capul meu. Atac de panica scurt. Ma trezesc.

Cosmarul II

Standard

Imi este somn, dar nu imi gasesc patul. Camera mea s-a mutat la etajul superior, iar ca sa ajung acolo trebuie sa ma urc pe un zid aspru ca de cetate medievala. Incep escaladarea, insa piatra e uda si alunec. Cad. Simt frica. Mi-e frica de inaltimea cazaturii si mi-e frica de tot ce implica moarte. In timpul cazaturii imi trec prin minte milioane de intrebari, de parca ar dura un secol sa-mi zdrobesc trupul. Sunt intr-o stare meditativa. Vreau sa nu ma lovesc. Oare doare? Moartea doare? Cad in picioare si ma las pe spate. Slide. Alunec pana in capatul gradinii prin pamant, spini, urzici si crengi. Un fel de topogan al durerii. Imi ranesc coatele si calcaiele. Ma doare. Am o durere ce nu se opreste nici o secunda; infernala durere!

Nu mai sunt in stare sa urc din nou pe zid. Am sa dorm pe holul blocului. Intru, dar nu am loc. Sunt prea multi oameni necunoscuti, prea multe fete doborate, prea multe trupuri fara suflet. Mi-e frica de ei si nu stiu de ce. In capatul holului, se afla o cupola de cristal ce-mi starneste curiozitatea. Schiopatez. In fata unei oglinzi imense este un tron. Pe el sta cineva. Nu-mi aduc aminte cine. Figura lui imi starneste repulsie. Il cunosc, dar nu-l pot repere in atemporalitatea cosmarurilor pe care le-am avut. Il cunosc pentru ca e mereu acolo, in intuneric. Ii vad coatele sangerand si picioarele pansate.. Figura ii era ascunsa sub cicatrici vechi si noi.. In fata lui era Bob (SLC punk) si fratele lui geaman. Ce ciudat. Amandoi aveau creasta roz. M-am indreptat inspre fratele geaman si l-am intrebat cine este. S-a uitat pasiv la mine si mi-a suflat fumul de tigara in fata. Mirosul de scrumiera veche imi provoaca greata. Intr-o secunda de brutalitate, o coasa ii intra in craniu si se retrage cu aceeasi rapiditate,  lasandu-i o gaura adanca. Ma intorc in directia din care venise coasa si il vad pe el, omul de pe tron, intruchiparea cosmarului, ranjind. Ma uit disperata inspre Bob cautand o urma de compasiune. Bob isi arunca mucul de tigara si-si impinge fratele mort cu talpa bocancului: “Era inutil. Toti suntem inutili.”

Bob:
20633844_1612258355514568_216131739406303232_n

Exercitiu de literatura – Cosmarul I

Standard

Un vant rece, pornit din senin si izbindu-ma direct in fata, m-a readus la realitatea celor ce ma inconjurau. Am vazut, cu surpriza, ca totul imi era strain. De fiecare parte a mea se intindea o campie goala si pustie, acoperite din belsug cu ierburi uscate care fosneau si suierau in vantul de iarna.
Itindu-se din ierburi, la distante mari una de alta, erau stanci cu forme ciudate si culori intunecate. Pareau sa fie intelese intre ele, sa schimbe priviri cu talcuri prea putin linistitoare, ca si cum isi saltasera capetele ca sa observe desfasurarea cine stie carui eveniment prevestit. Cativa copaci decrepiti, ici si colo, pareau conducatorii acestei tacute conspiratii rauvoitoare.
Ma gandeam ca ziua trebuie sa fie trecuta bine de jumatate, desi soarele nu se vedea. Si, cu toate ca imi dadeam seama ca aerul este taios si rece, constiinta acestui fapt era mai putin rationala decat fizica – nu simteam nici un discomfort. Peste intregul peisaj posomorat atarna o patura de nori josi si plumburii, ca un blestem vadit. In toate se simtea o amenintare si o prevestire – o aluzie la rau, un indiciu al mortii. Pasari, fiare, gaze – nici urma nu era de ele. Vantul suspina prin crengile goale ale copacilor morti si iarba cenusie se apleca, soptind pamantului groaznicul sau secret. Dar nici un sunet sau nici o miscare nu spargea incremenirea acelui loc sinistru.
Printre ierburi, am vazut cateva pietre, tocite de vreme. Fusesera, fara indoiala, cioplite de mana omului. Sparte, acoperite cu muschi si jumatate afundate in pamant, unele erau rasturnate, altele zaceau povarnite; nici una nu era dreapta. Erau pietre funerare, dar mormintele, ca forma, nu mai existau: nici movile, nici adancituri ale solului; anii le netezira pe toate. Ici-colo zaceau imprastiate blocuri masive, care indicau locul unde un mormant mai fastuos sau un mormant ambitios isi lansa, odinioara, firava lui sfidare impotriva uitarii. Aceste relicve – aceste vestigii ale desertaciuniisi amintirii, ale afectiunii si evlaviei – pareau atat de vechi, de stricate, degradate si patate! Locul insusi parea asa de neglijat, de parasit si de uitat, incat nu a putut sa nu ma gandesc ca eram descoperitoare locului de ingropaciune ale unei gene arhaice, din care nici macar numele nu dainuise.
Ocupata cu astfel de consideratii, o vreme nu am luat seama la ce se petrece cu mine, dar, curand, am inceput sa ma intreb: “cum am ajuns aici?” Un moment de gandire a inceput sa limpezeasca totul si, in acelasi timp, sa si explice – desi intr-un mod nu prea linistitor – caracterul deosebit cu care imaginatia mea investise tot ceea ce vedeam sau auzeam. Eram bolnava. Acum imi aminteam ca fusesem doborata de o febra subita. Mama imi spusese ca, in perioadele de delir, tipam incontinuu dupa aer si libertate si ca fusesem tinuta la pat ca sa ma impiedice sa evadez. Acum reusisem, probabil, sa pacalesc familia si cu vigilenta am plecat sa hoinaresc – nu-mi puteam imagina incotro. Era limpede ca ma aflam la o distanta considerabila de oras.
Nu se vedea, nici nu se auzea vreun semn de viata omeneasca. Nici claxonul unei masini, nici latratul cainilor comunitari, nici tipetele copiilor la joaca – nimic, in afara acelui loc funerar posomorat, cu aerul lui de mister si groaza pe care i-l conferea mintea mea tulburata. Oare nu incepeam iar sa delirez aici, unde nu era nimeni sa ma ajute? Intr-adevar, oare nu era totul o nalucire a nebuniei mele? Am strigat, cu glas tare, numele mamei si al surorii mele, mi-am intins bratele ca sa le caut pe ale lor, in timp ce mergeam printre pietre pravalite si iarba uscata.
Un zgomot in urma mea m-a facut sa ma intorc. Se apropia o salbaticiune – un ras. Un gand mi-a trecut prin minte. Daca ma pierd aici, in pustietate, daca imi revine febra si imi pierd cunostinta, fiara se va repezi la mine sa ma sfasie. Am sarit asupra ei cu strigate, dar animalul a pasit linistit, la o mica distanta de mine, si a disparut in spatele unei stanci.
O clipa mai apoi a aparut capul unui barbat, ivindu-se ca din pamant, putin mai departe. urca panta cea mai indepartata a unui deal. Curand ii aparu vederii intregul trup, profilat pe fundalul norilor cenusii. Era jumatate gol, jumatate imbracat in piei de animale. Avea parul neingrijit, barba lunga si in dezordine. Intr-o mana purta un arc si sageti, in cealalta tinea o torta cu flacara puternica, lasand in urma o dara de fum negru. Mergea incet si cu grija, de parca i-ar fi fost frica sa nu cada in vreun mormant deschis, ascuns de iarba inalta. Aceasa stranie aparitie m-a surprins, dar nu m-a nelinistit. Am facut astfel incat sa il internsectez si ne`am intalnit aproape fata in fata.
L-am abordat cu obisnuitul salut “Buna ziua”. Nu mi-a dat nici o atentie, nici nu s-a oprit din drum. “Nu va suparati, am continuat eu, sunt bolnava si m-am ratacit. Va rog, indrumati-ma inspre oras”. Barbatul a izbucnit intr-o incantatie barbara, rostita intr-o limba nestiuta de mine, si a trecut mai departe.
O cucuvea tipa sinistru pe creanga unui copac putrezit, iar alta in departare. Am privit in susu si printr-o crapatura a norilor am vazut constelatii si luna. In toate existau semne ca e noapte – rasul, torta omului, cucuveaua. Si cu toate acestea eu vedeam . Vedeam chiar si stelele, in lipsa intunericului. Puteam vedea, dar se pare ca nu puteam fi nici vazuta, nici auzita. Sub ce cumplit blestem traiam ?
M-am asezat la radacina unui copac mare, sa chibzuiesc serios ce era mai bine de facut. Nu ma incapea indoiala – eram nebuna. Era plina de voiosie si energie, iar simturile toate pareau ca-mi sunt in alerta. Percepeam aerul ca pe o substanta cu greutate, puteam auzi tacerea.
O radacina groasa a gigantului copac unde ma asezasem cuprindea cu imbratisarea ei o piatra de mormant, din care o parte patrunsese in adancitura facuta de o alta radacina. Desi serios distrusa, piatra era, astfel, in parte protejata. Muchiile erau tocite si rotunjite, colturile – de mult roase , suprafata era scrijelita si aspra. Aparent, piatra marca mormantul din care rasarise copacul, cu secole in urma.
O rafala brusca de vant a dat la o parte cateva frunze si crengute uscate de pe piatra. Am vazut literele sapate ale unei inscriptii si m-am aplecat sa o citesc. Dumnezeule! Acolo era scris numele meu – intreg! – cu ziua nasterii mele.. cu ziua mortii mele! O linie dreapta de lumina a aprins intreg copacul pe o parte a lui, in timp ce eu stateam in picioare, cuprinsa de groaza. Soarele aparea la rasarit. Stateam intre soare si copac, dar nici o umbra nu intuneca scoarta acestuia! …

Pink diary page.

Standard

Anxiety feels like you drank too much coffee on an empty stomach. It feels like you see the world coming to an end but you cannot quite pinpont the exact date.

It doesn’t matter if you have a good life, a lovely family, supportive friends, a good job, a beautiful house. Doesn’t matter. Something will eventually eat your soul.

Anxiety is something rotten inside you. For me, it’s nothing. It’s a little bug that will get squashed by my wrath. I’m just using my anxiety to exercise my English. That’s that.

Homo Deprimatus Lenevisimus

Standard

Astazi m-am gandit sa scriu. Nu pentru ca as avea ceva demn de un Pulizer, ci pentru ca as vrea sa va prezint unul din specimenele umane cu care m-am confruntat de curand. Voi prezenta specia folosindu-ma de 10 puncte esentiale:

1. Nume: Lepra umana

2. Denumire stiintifica: Homo Deprimatus Lenevisimus.

3. Durata de viata: pana raman “prietenii” si parintii fara bani; poate duce o existenta la limita umanului, bazanandu-se pe ziua de maine (Perimetrul existential se limiteaza la 24 de ore).

4. Studii: Miracolele si profesorii prost pregatiti ajuta aceasta specie in dobandirea studiilor superioare. Desi sunt considerate studii superioare, acestea se intreprind contra cost la facultati private, iar preferintele acestei specii sunt studiile nefolosibile in viata cotidiana: filosofie, arta, psihologie, studii umane, litere (romana-engleza) etc (imi cer scuze in numele tuturor studentiilor cu adevarat interesati de aceste domenii; stiu sigur ca ati avut un astfel de coleg).

5. Perioada de imperechere: masculul lepra se va imperechea doar daca va gasi un partener mai prost ca el.

6. Hrana: pate, tigari imprumutate si bautura scumpa in club, cumparata la vrajeala. Homo Deprimatus Lenevisimus va manca junk food doar in ziua de salariu (daca are unul..)

7. Greutate: cat pot suporta “prietenii” si partintii, oscileaza in functie de banii imprumutati.

8. Habitatul natural: specimentul se poate gasi in nenumarate zone urbane: In mall, desi nu cumpara nimic; In parc, uitandu-se la cer si facand poze pentru instagram; Pe trotuar facand selfie-uri, In club, band pe banii altora si lafaindu-se in toate directiile; Pe plaja, facand selfie-uri; Pe bulevard, facand selfie-uri; Pe banci la marginea drumului, facand selfie-uri;

9. Prinderea si imblanzirea: femela sau masculul lepra pot fi prinsi doar daca sunt ademeniti cu un job de vis – bani multi si putina munca. Chiar si asa, dupa ce este prins si pus sa semneze contractul, posibilitatea imblanzirii este mica. Masculul lepra nu va face nimic. Cele 8 ore petrecute la munca se vor imparti in pauze de tigara, cafele, butonat telefonul si belit ochii pe facebook dupa parteneri fezabili. Femela lepra se va preface ca munceste, fiind mereu preocupata cu tutoriale pentru unghii si make up. Cumparatul de haine de firma ciordite reprezinta de asemenea un impedient in imblanzirea speciei.

10. Comportament general:
Femela imi este oarecum necunoscuta in ceea ce priveste comportamentul deoarece datele adunate sunt venite din popor.
In schimb, am avut ocazia vietii de a cunoaste un mascul lepra. Masculul lepra nu are niciun interes in ceea ce priveste viitorul indepartat. El traieste emotiv de pe o zi pe alta. Nu-l intereseaza jobul, insa atunci cand reuseste sa prinda ceva proceduri, se metamorfozeaza intr-un mini sef care are impresia ca trebuie ascultat. El isi creaza propriul habitat la birou, mancand acolo, injurand acolo, plangandu-se de “munca lui enorma”. Colegii de munca il tachineaza spunandu-i ca este “secretara”. Daca gaseste un job mai bine platit, masculul isi paraseste habitatul nou creat si pleaca fara frica spre taramuri necunoscute. Gasindu-se pe o pozitie buna, intr-o companie cu renume, masculul va gasi intotdeauna o metoda sa-si distruga imaginea in societate, riscand concedierea. In cazul unei concedieri, el va cauta ajutor insa nu-l va accepta. Mascului lepra este de o imbecilitate ireprosabila, atingand cote maxime pe orgoliometru. Gasindu-se in postura de a alege o viata umila in care munceste si o viata boema de “artist” care freaca duda, el intoteauna o va alege pe a doua.

Masculul confunda site-urile de socializare cu jurnalul lui roz de sub pat, astfel postarile lui au adesea tenta dramatica de persoana depresiva care sta cu burta in sus si asteapta sa-i cada norocul in brate. Este usor comparabil cu prostii care stau in interiorul unei cladiri in flacari, dand vina pe pompieri ca nu ajung mai repede, in loc sa iasa dracu’ de acolo.

Desi viata lui mediocra a luat o curba periculoasa spre mai rau, el va posta din cand in cand citate motivationale si imagini cu peisaje inspirationale, crezand ca viata lui devine mai cool cu fiecare click.

Desi toti cei care au avut “prilejul” de a cunoaste unul din aceste specineme se cracaneaza de ras citind acest articol, Homo Deprimatus Lenevisimus va ramane in bula lui, orb ca o cartita.