Monthly Archives: June 2011

Un drum de 3 ani

Standard

Ignorând pentru câteva minute sarcasmul debordant și ironia grosolană cu care m-am complăcut de ceva timp, voi aborda dramatic un subiect actual și universal valabil – absolvirea, sau mai bine zis evaluarea pe care am făcut-o în minte cu privire la acești trei ani. Îmi permit asemenea nesimțire pentru că oricum blogul ăsta s-a pliat mai mult pe necesitățile Zmeurei și, apoi, a Zahărului.

Voi începe prin a vă aduce la cunoștință că iar am străbătut cei 450 de kilometri fascinanți până acasă, timp în care mi-am evaluat comportamentul din ultimii trei ani, cu bune și rele, dar în special cu bune pentru că sunt o narcisistă nemernică. Plus de asta, cineva m-a învățat, fără să-și dea seama, că merită ținute minte momentele fericite ale vieții și spun aici ”viață” ca să ocolesc o grămadă de subiecte sensibile ale acestor 3 ani de facultate.

Noi toți, cum ne știm, ne-am îndepărat, fie că vorbesc de foștii colegi de liceu, foștii colegi de facultate, foști iubiți, amici, prieteni, cunoștințe.. În mare parte totul a început cu anul I de facultate și s-a finalizat cu efectele unei bombe atomice fix ieri când am realizat cu stupoare că n-o să mai fie niciodată la fel. Nu vor mai exista aceleași discuții, aceleași priviri, aceleași sentimente, ci doar salutări reciproce și reci urmate de întrebarea banală care nu necesită răspuns ”ce mai faci?”.

Să revenim la sentimente fericite, momente extraordinare și dezvăluiri demne de paginile de jurnal ale unei suferinde. Mi-a plăcut. Mi-a plăcut primul an, chiar dacă sunt conștientă că pentru mine primul an aș fi vrut să înceapă de la sfârșit. Totuși, a fost cel mai activ dintre toți acești ani, chiar dacă  sunt mediocră la partea cu socializarea, atunci mi-am hotărât practic traiectoria ce am urmat-o mai apoi. Îmi aduc aminte de tâmpeniile și nebuniile pe care am reușit să le fac, începând de la distrugerea unui concert prin debarasarea stomacului pe masă, fazele de blonde, shoppingul luat ca terapie intensivă, până la desacralizarea facultății prin, să spunem, ”activități ilegale și demne de povestit nepoților”, vama veche și cortul groazei, lacrimile, zâmbetele și toate momentele frustrante de la examenele alea care oricum nu m-au ajutat cu absolut nimic.

Începutul doi al vieții de student l-am început la finalul primului an, cum se și spune, fiecare sfârșit reprezintă de fapt un nou început. Așa au ajuns în viața mea oameni noi, bloggeri, ăia doi de nu mai scriu nimic aici și prietenii adiacenți. E urât să spun așa, dar vreau să mă detașez puțin de sentimentele personale. Ce câcat, ajung să scriu aici jurnalul meu roz cu inimioare. Revenind, am cunoscut oameni faini, oameni buni la glume, ciudați ca mine și dispuși de tâmpenii imprevizibile. Fix cum îmi place. Unii n-au avut un viitor prea strălucit și au fost victimele altor post-uri. Prefer să nu-mi pară rău. Eu critic și judec după propriile mele criterii.. Mulțumesc, totuși, omuleților de la info și istorie, grupurile vesele de care probabil îmi va fi dor cel mai tare. Și, inevitabil, nu pot să omit magnificul colectiv de colegi, istoria artei, fenomenalii, transformatorii de depresii în inorogi cu curcubeu în loc de aripi. Uniți sau nu, bârfitori sau nu prea, enervanți sau demni de tot respectul meu, voi ați reprezentat marea mea experiență de facultate. Sper să vă reîntâlnesc fără să-mi schimb părerea în vreun fel. Și sper totuși să nu rămânem șomeri cu diplomă, asta așa, ca să mai redresez atmosfera sentimentală.

Îți mulțumesc ție, suflet de copil, plin de frică, indiferent față de viitor sau cum ai vrea tu să-ți spui. E simplu să-ți spun așa, deși lucrurile simple sunt cele mai complicate. Cu asta am să închei înainte să devin ironică și egoistă. Îți mulțumesc pentru că n-aș fi fost eu fără tine și fără toți oamenii ce mi-au ieșit în cale în anii ăștia. Sfârșitul ăsta reprezintă un început, nu?

Am înglobat aproximativ tot. Acum urmează o nouă etapă, a început deja, dar va începe cu adevărat de maine când mă voi trezi cu totul alta.

na, să fie.

Standard

Pentru că n-am mai scris de când ningea afară şi pentru că insomniile şi anorexia mă rod ca un mic şobolănel neinvitat m-am hotărât să scriu în această mirifică seară de iunie, când fulgeră ca dracu şi totuşi e prea linişte.

Ne-am hotărât să scriem aici tot felul de frustrări şi of-uri existenţiale, însă marea mea problemă e că ar cam trebui să-mi evit latura aia negativistă şi să-mi zâmbesc singură în oglindă scuturându-mi hainele călcate-n picioare de “cinepulameaaziscăexistă” prieteni. Na, asta e, ne vedem de drumuri, terminăm înaltele şcoli universitare şi ne raşchetăm tacticos cu nasul de alte dileme superbe precum master, şosete nespălate, unde plm stăm, unde plm ieşti, unde pleura mea e buna şi extraordinara dispoziţie de care ar fi trebuit să dispun acum pentru a-mi încheia anul ca o studentă mediocră (din punct de vedere etic) ce sunt..

Şi, da, încă o dată, scriu de plictiseală şi puţin îmi pasă dacă cineva mai citeşte fantezia asta de wannabe blog pentru puştani cu probleme serioase de personalitate. E ca şi cum m-aş refula în mijlocul străzii şi aş aştepta apreciere din partea autorităţilor, pe bune. Prin urmare, I don’t give a shit. Şi dacă mai apare pseudointeligentul ăla de-mi comenta de “inteligenţă articulată prin poliglotism” îi smulg capul şi-l dau la şobolanii mei să-l mănânce chiar dacă invelişul ăla osos e gol şi misterios pe dinăuntru. Na, acum ştiţi, am şobolani. Şi mai ştiţi ceva? Mi se rupe măduva ca la gimnastică de părerea cuiva şi când spun cuiva mă refer la cineva.. şi când spun cineva mă refer la o anumită persoană.. şi când mă refer la o anumită persoană, generalizez. ‘nţeles?

Prin urmare, acest post este încă o piatră de hotar şi o irosire iremediabilă de minuţele preţioase şi asta pentru că nu intru în detalii, n-am stofă de “mişto” deşi mi se reproşează des partea cu “n-ai suflet”. Ba mai mult de atât, am realizat atât de multe incursiuni în psihologia umană încât mi-e scârbă să injur, mi-e silă să mai privesc, mi-e rău când încerc să scormonesc în subconştient et caetara (acronimul pentru asta nu pare inteligent, deci e de nefolosit!). Până la urmă (şi aici devine totul mai ambiguu pentru capetele de nuci) fiecare-şi alege propria sa caracteristică definitorie, ceva ce iese la suprafaţă când nu te aştepţi şi când ţi-e cel mai bine. E ceva sentimentalism la mijloc şi nu am lumina necesară în cameră pentru detalii de gen, dar promit un viitor post.. mai puţin insomniac şi mai puţin plin de ură la adresa unei persoane generalizatoare de milioane de idei năstruşnice de a distruge lumea. Get it?