Monthly Archives: December 2011

Incă o scrisoare de dragoste

Standard

Dragă vacă proastă din Bacău,

Să ştii că mi-a rămas vocea ta scrijelită pe cortex şi am înjurat jumătate de oră în gând. E prima dată-n viaţă când mi-am dorit să fiu surdă. Debitul tău verbal m-a complexat straşnic şi mi-e ciudă uneori că nu pot şi eu vorbi aşa strident şi inutil. Am câteva idei pentru tine, doar ascultă-mă (citeşte-mă).

1. Eşti proastă dacă ai impresia că Răducu se va împăca cu tine. Nu de alta, dar scorpia aia idioata de îţi ocupă momentan locul te-njură şi te scuipă ca o pisică posedată. Îţi dai seama ce s-ar întâmpla dacă ar afla că tu eşti o curvuliţă ieftină şi-i fuţi gagicul pe ascuns?

2. Nu-ţi pune, fă, extensii de două milioane. Mai bine de banii ăia îţi cumperi şi tu nişte substanţe toxice pe care să le amesteci într-un ceiuţ delicios.

3. Eşti complet idioată că vrei să dai pisica afară. Ce ţi-a făcut săracul animal? S-a pişat la tine-n pat şi acum suferi? Scuză-mă, dar pisica aia şi-a făcut nevoile la tine-n dormitor doar ca să-ţi atragă atenţia că orice ai tu poate fi catalogat “loc pentru defecare”. Sau, mai bine spus, s-a pişat pisica pe tine.

4. Nu-ţi deplânge relaţia la telefon, când tu eşti mai murdară decât definiţia murdăriei. Adică tu ai dreptul să te freci cu fostul, dar actualul n-are voie să iasă la suc sau bere cu alte piţipoance? Ce-nseamnă asta?

5. Decât să te plângi că ai bagaj mare, mai bine ţi-ai rândui şi tu rahaturile alea de ţoale pe care le porţi. Ia-ţi la naiba strictul necesar, că Bacăul nu e prea departe de Bucureşti. Nu e ca şi cum ai plecat în Congo pentru următorii 20 de ani. Ia-ţi un bagaj, umple-l şi gata. Ce rost are să umbli cu zece gentuţe dacă stai în Bacău doar 15 zile?

6. Încetează să mai foloseşti sintagme penibile la telefon precum “dormi?” sau “te-am trezit?”. E inutil. Cum dracu să doarmă persoana respectivă dacă ţi-a răspuns? Mai mult, cine dracu doarme la 7 seara? Bunică-ta?

7. Vorbeşte-n morţii tăi mai încet la telefon. Toţi pasagerii autocarului au auzit toate cele 40 de telefoane primite şi date.

Sărbători fericite, tristo.

Scrisoare

Standard

Dragă Nebunule,

Nu te mai înţeleg deloc. Nivelul meu de comprehensibilitate s-a redus brutal datorită mutărilor tale demne de cele mai urâte partide de sah. Ce-am făcut eu, suflet misterios, ca să am parte de un asemenea tratament egoist? Reminiscenţele mă lasă total rece, deoarece nu găsesc nimic în neregulă. Mi-am permis să te tratez ca pe un egal, un nebun egal mie, mi-am permis să-ţi împărtăşesc nebunia mea doar pentru simplu fapt că eşti un necunoscut şi mi-am permis să mă las purtată de val (ce clişeu anost). Şi tu? Tu mi-ai demonstrat că eşti nebun de negru, nu de alb, că te hraneşti din răni prea superficiale dar existente, că-mi pândeşti slăbiciunile. Preludiul ludic al partidei s-a încheiat atât de curând, încât n-am apucat să mă înfrupt din el. Ai fost mai rapid, prompt, drastic. Felicitări, nebunule, e sah mat.

A ta,

Alba şi imaculata.

Fericirea

Standard

(sau un studiu asupra comportamentului uman)

Motto:

“Fiinţa umană seamănă cu nisipul. Trebuie luat din grămadă un fir, pus pe o suprafaţă plană şi lovit cu un ciocan: atunci se poate sfărma. Furtunile îl pot doar împrăştia, dar se depune în alta parte, iar călcatul în picioare nu produce în masa lui decât găuri care practic nu-l ating. Omul este făcut să trăiască şi dacă nu şi-ar uita ororile de care este responsabil ar trebui să se sinucidă. Unii au fost pedepsiţi, dar asta nu i-a invăţat minte pe cei care au venit dupa ei, să comită altele … ” (Marin Preda)

Şi lăsând la o parte comparaţia omului cu nisipul, putem spune că efemeritatea omului este spulberată de acest citat… De ce oare ? Pentru că mereu îmi place să mi se bată ideile cap în cap şi îmi face plăcere să mă contrazic singură, să îmi exprim indignarea ce îmi domină gândurile. Deşi fac un gest ignobil. am să continui să scriu inspirandu-mă din citate şi replici pline de pasiune pe care le-am extras din diferite opere literare. Recunosc, îmi provoacă o placere macabră să citesc ceva, iar apoi, cu zambetul pe buze, să aplic aceste replici în viaţa reală şi.. surpriză, se potrivesc de minune. Zâmbesc amar, ba chiar îmi autosugerez să râd în hohote, căci până la urmă umorul ne salvează. “A ştii să râzi în clipe tragice înseamnă a stăpâni tragicul”. Şi intr-adevăr eu râd, în timp ce alţii nu au nici un chef, îşi trăiesc ideile cu intensitate; ai fi zis că spiritul lor nu cunoaşte relaxarea, această stare care ne apropie de contemplare.. fără de care nu am putea vedea cerul minunat, norii de pe el sau chipul persoanei iubite.

Se poate râde de comedia umană, nu trebuie să iei niciodată lucrurile în serios-tragic, mai frumoasă e starea de râs, înclinarea spre inocenţă… uitaţi-vă la copii… ei se tăvălesc pe jos, se bat, se pocnesc, se ridică şi râd ca proştii. Ei bine, nu sunt proşti deloc, ci doar curaţi, neatinşi de trufie, de sentimentul umilinţei. Fireşte, viaţa nu e o joacă de copii, dar de ce n-ar fi? Nu avem toti un suflet de copil? Şi apoi, cine le-a spus oamenilor că trebuie să rămână înlănţuiţi într-un conflict când acesta se stinge? Cine naiba v-a spus vouă că viaţa e atât de preţioasă încât trebuie să fiţi dispuşi să faceţi orice compromis pentru a vă salva? De ce credeţi ca viaţa e preţioasa în sine, mai mult decât valorile spirituale? Că demnitatea , idealurile, libertatea, mândria de a fi om vor renaşte şi numai cine exista poate sa mai renasca din nou?

În ultima parte mă contrazic din nou .. şi asta se întamplă poate pentru că cine e mort, e mort de-a binelea (figurat şi nu numai).

Şi aici ajung exact unde îmi doream, mai precis la ideea mea supraponderată de obscuritate: foarte multi îşi menţin viaţa pe o linie acceptabil de dreaptă atunci cand îi consideră pe cei morţi, morţi! Şi acei morti nu redobândesc demnitatea, libertatea etc. Morţii sunt cei care nu au trecut prin infernul adaptării şi care în momente de impas rămân blocaţi în trecut. Puşi pe rewind.. doing something over and over again. Mulţi reuşesc să spargă această barieră şi nu reiau greşelile, însa unii nenorociţi îşi înrăutăţesc starea. Hilar pentru ceilalţi, tragic pentru ei înşişi, totul exacerbează sentimentul paranoic şi indivizii în cauză se inchid în sine neacceptând alte idei decât pe cele proaste pe care le debitează singuri sau li se spala creierul deja infestat cu gândurile răzbunatoare ale unor dobitoci/dobitoace care nu au altă treabă decât să se bage ca un vierme parazit ţi să forţeze fragilitatea firului relaţional, fără a cunoaşte vreun amănunt al situaţiei. Iminent apare autodistrugerea ţi călcarea în picioare a tuturor sanselor de reabilitare. Apare ciuda : “Ah da, daca tu eşti fericit şi sufletul meu e mizerabil. atunci du-te dracului!”

Şi ce s-ar întâmpla dacă am fi secretuoşi? Secretul, cred eu, învăluie ca un abur misterios o viaţă fericită, fără să îmi dau seama că fericirea e un secret comun, care nu ar trebui să mire pe nimeni. Numai nefericirea ar trebui cu adevărat ascunsă, ca şi cum ar fi o ruşine să fi nefericit şi să o declari. Sau, dacă asta eşuează din motive necunoscute sau greu de prezis, pur şi simplu priveşte inainte, fără să calci în teritoriul paraliticilor dominaţi de sentimentul de vinovăţie.

7 ore

Standard

7 ore pot însemna chiar şi o viaţă de om, 7 ore stai la muncă, 7 ore dormi, 7 ore poţi să faci sex cu riscul de a te spitaliza după, 7 ore poate dura travaliul, 7 ore pot să mă scobesc în buric şi să număr avioanele care-mi trec prin faţa geamului. Nu, nu. 7 ore am mers pe tren. Nu e nimic ieşit din comun până acum, însă mi-am propus să scriu despre acest eveniment pentru a vă pierde timpul iremediabil.

M-am uitat la 3 filme. Da, asta am făcut. Bad Santa, The Great Ghost Rescue şi The Number 23. Filme bune, nu glumă.

Primul: Bad Santa. Film luat dintr-un pachet mega super extra imens, de 94 de giga (filelist rulz), luat la mişto, vazut acum o mie de ani când intram la pubertate şi mai gustam din glumiţele de prost gust şi mirajul Craciunului etc. Problema e că am uitat complet ce se petrece în film şi finalul, câcat plângăcios pentru melancolicii care-şi strâng ursuleţul de pluş la piept în noaptea de Craciun, m-a lăsat cu un dezgust total pentru orele pierdute cu gâtul strâmb prin mirificul tren inter regio (cfr sucks).

Al doilea: The Great Ghost Rescue. Film luat mai mult pentru nume, apărut anul ăsta, descris greşit ca fiind “thriller”. Bag piciorul pentru că iar am dat de o comedie ieftină, ciudată şi cu un fir narativ stupid, fantome, glumiţe şi aberaţii. Final prost şi inutil. Ceea ce m-a marcat e că în tot filmul, în tot amalgamul ăla de fantome idioate, mereu apare un astronaut, cu caşchetă d-aia pe cap.. mereu e în fundal.. iar la un moment dat, îşi dă caşcheta jos şi face breakdance. WTF? Anyway, merită văzut doar dacă mergi pe tren 7 ore.

Al treilea: The Number 23. Văzut mai demult, văzut iar. Plăcut, deşi Jim Carrey în roluri serioase mi se pare trist. Oricum, am rămas traumatizată puţin pentru că viaţa mea se rezumă la numărul 13 (vorbesc foarte serios, dar n-am răbdare să vă înşir calculele mele aici). Plus, în viaţa mea chiar a intrat de curând un individ născut pe 3 februarie, ceea ce e foarte ciudat, creepy şi mă face să mă gândesc la toate tâmpeniile cu 23 sau 32. Damn, am treabă până la sfârşitul anului.

Cam atât. Se vede că n-am chef. Se vede că am trecut prin multe weekend-ul ăsta. Se vede că am scris doar pentru a fi scris. Cel mai bine se vede că nu-mi pasă.