Monthly Archives: February 2012

Îmi retrag cuvintele.

Standard

Da, am fost fucking ironică în momentul fatidic când am declarat această zi una specială. S-a adeverit până la urmă că-n marea asta plină de informaţii de câcat, un scurt browsing nu strică niciodată, căci nu ştii peste ce bogăţie necunoscută dai. E 29 şi-mi zdruncin plămânii la maxim şi-mi flexez muşchii abdominali de râs ştiind că sărbătoriţii de astăzi îşi fac ziua de naştere o dată la patru ani, pişa-m-aş pe gratuitatea voastră din cluburi şi beneficiile nemeritate de care vă bucuraţi. Mâine, altă zi mai de câcat, mirificul 1 martie de care am tot scris şi de care am tot reuşit să mă feresc prin atitudinea mea antisocială de urs ce hibernează când e frig.

Dar totuşi, revenind.. look at the bright side. Astăzi am descoperit că-n bălăria  asta de  câcat muzical promovat prin nenumărate concerte, rahat pe care-l critic şi-l pocnesc de fiecare dată când am ocazia, s-a ivit nemaipomenita ocazie să-mi văd idolii din nou, pe 6 august. Astăzi am aflat, probabil printre ultimele persoane.. şi dacă primesc comentarii de genul “ha ha, eu ştiam de mult că vin ăia în România” te iau pe tine, cititorule, la o tăvăleală lingvistică prin tot arborele tău genealogic. Da, ei vor veni. Eu voi fi acolo. E wishlist-ul meu ultim de luna asta: Să ajung acolo. Nu ştiu încă dacă voi merge singură sau voi corupe pe cineva. Nu ştiu cât de isterică voi fi acolo. Nu ştiu dacă vă pasă sau nu, dar pe lângă RHCP, concertul ăsta de pe 6 august îmi va completa ciclul anual de fenomenalităţi. Şi dacă se trezeşte un idiot să-mi critice preferinţele muzicale, următorul post va fi dedicat acelor oameni care ascultă bâzâitoare româneşti cu voci feminine, lăbăreli triste semnate Elvis de România sau rahat manelizat cu bling bling şi ching ching.

Deci şi prin urmare, îmi retrag cuvintele. E o zi specială pentru egoismul meu enorm. Vreau să merg la concert. Vreau bilet. Asta vreau de ziua mea care nu e pe 29 februarie sau alte zile d-astea care stârnesc interes. Amin!

Şi da, mi-am încălcat “principiile” şi am postat într-o zi de două ori. Critică-mă.

You ruined my dreams

Standard

Eram în anul I, boboc prost şi neştiutor, cu muci în nas şi morcov de 3 ori mai mare ca cel mai mare morcov din Cartea Recordurilor. Era sesiune şi mi-am dat seama pentru prima dată că facultatea asta-mi mănâncă timpul, îmi distruge sănătatea, freacă nervii şi-mi distruge visele. Da, despre asta am de gând să scriu – vise- sau mai bine zis non-visele mele pe care nu le mai consider ale mele, ci nişte proiecţii tâmpite a ceea ce-mi ocupă tot spaţiul din hdd-ul meu cu circumvoluţiuni.

Visul din anul I nu e cine ştie ce rahat cu mere şi scorţişoară, ci doar o punte pe care imaginaţia mi-a atins-o în momentul de respiro dintre două examene. Eram în Suceava, cu cealaltă persoana la fel de nebună ca mine, nu-i voi face public numele orice ar fi, o vom denumi simplu X. Căutam Jacques Le Goff  (what the fuck?) şi van Genep (do not fucking ask.).  Ne-am întâlnit cu-n traficant de droguri, cu cagulă roşie. Prostul ne vinde cărţile, de parcă ar fi complet normal pentru un traficant de droguri s-aibă la el cărţi referitoare la Evul Mediu şi alte bălării universitare. X s-a urcat într-un tramvai lung ca un metrou şi-a plecat spre nord, într-o direcţie destul de crepusculară. Mă uitam cum pleacă şi vedeam pe cerul negru cu urme de apus de soare bizar un scris roşu plutitor “OBOR”. Mergea acasă. Mă caut prin buzunare şi realizez că nu am bani, găsesc doar o cutie metalică cu “Ţipătul” lui Munch plină cu mărunţiş pe care-l folosesc de regulă la partidele de poker. Mă pornesc spre casă, trec pe lângă Muzeul de Istorie din Suceava, pe-o alee întunecată şi îngustă, înghesuită parcă de zidul format din brazi bătrâni. Pe acolo mă ia de gât un boschetar şi-mi cere banii. I-am dat cu cutia peste cap şi l-am călcat în picioare, la propriu. Simţeam cum carnea se aplatizează sub tălpile mele şi cum se rup oasele. Am continuat să fac asta până când individul s-a integrat în pământ. Ajung în bloc şi urc până la etajul doi, obosesc şi sun la vecini. Vecinii apar în uşă, îmbrăcaţi în piei de animale şi-mi spun că nu sunt binevenită în casa lor. De sus, pe scări, coboară două tipe, pe care le cunosc din vedere, de la Istorie. Una grasă şi una slabă. Tipa grasă se opreşte, mă ia de mână şi-mi spune “Femeile merg cu gâtul înainte”. Îmi sună telefonul şi realizez că trebuie să ajung la examenul de Patrimoniu Arheologic. Mă grăbesc pe scări, în jos, şi când ies din bloc, mă trezesc într-o catedrală în construcţie. Era stil gotic, făcută din cuburi de calcar alb. Era precum creta şi totuşi alunecam pe acolo ca pe gheaţă. Mă-ntâlnesc cu profu’ de preistorie şi îl ajut să sculpteze nişte basoreliefuri. Mă fascinau schiţele şi notiţele profesorului. Găsesc o pictură murală ciudată: Iisus imberb, răstignit pe soare. Sub el erau doi arlechini cu zâmbetul Jocker-ului Batman. Unul era roşu şi celălalt era negru. Fix sub pictura murală, găsesc o intrare secretă spre subteran, scări spiralate ce ameninţau orice tip de claustrofob. Mă trezesc.

Ok, asta a fost în anul I. Până acum nimic ciudat, adică, să fim sinceri, cine e rahatul ăla de psiholog care mi-a ascultat povestea şi-a decis că nu vrea să-şi piardă job-ul? Anyway, anii au trecut, visele au continuat să-mi zdruncine orice rămăşiţă de odihnă şi asta nu pentru că visez, ci pentru că eu nu ştiu ce e ăla vis frumos. Am doar coşmaruri. Atât. Nu-mi aduc aminte ultimul meu vis frumos. Coşmaruri. ATÂT.

Azi m-am trezit inconfundabil de ciudat, dormind invers în pat, cu picioarele sub pernă. N-am mai făcut de mult asta, dar cred ca era timpul. Şi mi-am dat seama că mi-am revisat visul. Da, da, ăsta de care scriu mai sus, de vreo 10 minute. Acelaşi vis, la detaliu, nicio schimbare. Problema e că visul mi s-a prelungit, am coborât pe scări ca pe un topogan şi-am căzut în Cişmigiu, pe-o barcă, eu şi Carol I, preşedintele ţării. O, da, nimic ciudat. Ce tâmpenii poate debita un creier cât e în stările astea de reverie, doar el ştie. În orice caz, am căzut în zombieland, m-am găsit încercând să protejez preşedintele de zombie. Dar, spre deosebire de filmele de gen, cu mâncători de creier şi carne umană, mortăciunile din visul meu nu şi-au făcut niciodată apariţia ca să pot şi eu declara că am avut un coşmar, DIN NOU. În schimb, am visat toate implicaţiile politice şi minciunile propagandistice vândute unei naţiuni pentru a tempera spiritele şi pentru a salva oamenii “cu adevărat importanţi” – preşedintele.

Dă-o dracu’ de treabă, mi-e dor de un coşmar din care să mă trezesc speriată şi nu contrariată. Mi-e dor de mine înainte să am capul plin de informaţii băgate cu polonicul în capul meu. Alea 10-11 examene pe sesiune nu mi-au făcut bine niciodată şi acum înţeleg de ce ar trebui să iau valeriană înainte să adorm. Damn you, university. You ruined my bad dreams. Dar hei, privesc partea bună a lucrurilor. Am scris încă un post ce iroseşte timpul tuturor.

sesiune şi after party.

Standard

Ne rezumăm la sticla de vodka, sucul de mere, chestiile alea ciudate cu numele de “examene” care sunt ca nişte coşmaruri, nopti nedormite din cauza lor şi din cauza ta, cauza cuiva anume sau pur şi simplu insomnie, frecat de mentă cu tupeu, cu stil şi pistil, mâncat, dormit, câcat şi iar mâncat.

N-are rost sa fac o înşiruire de statusuri idioate referitoare la sesiune, examene, note, profesori care “îşi fac datoria” şi alte rahaturi de genul ăsta. La urma urmei suferi pentru că tu ai decis să rămâi în universitate.. nu pentru că eşti obligat să o faci. Aşa că, poartă discuţiile referitoare la slobozul tău universitar în limita bunului simţ şi dă-o dracu de treabă. Nu cred că te bate mă-ta dacă ai o restanţă.

Bine, poate eu o iau aşa chill pentru că masterul nu mă încătuşează absolut deloc.. e ca şi cum aş fi într-o vacanţă prelungită. Pana mea, mori de ciudă că-mi permit.

Anyway, mai complicată e perioada de după când vrei la naiba să mergi şi tu ca tot nomadul la tine-n locurile de baştină, unde-ai copilarit şi unde-s adunaţi toţi ăia pe care-i vezi cu porţia. Da de unde, mă? Ajunge să iei Tasa Suceava şi să-i dai şoferului 50 de lei. Pentru suma asta, nenea şofer face tot posibilul să-ţi care curul şi bagajele până-n mirificul oraş al zeilor – Suceava. Da de unde, mă? Deşi eram conştientă de vremurile neprielnice care-mi apăreau în faţă, gen viscol, alea alea, furtună de zăpadă, BLIZZARD, ninsori, 5 metri de zăpadă în lung, lat şi înalţime etc, eu una m-am urcat în autocar, ce naiba. A doua zi urma codul portocaliu şi nu-mi imaginam încă o săptămână la capatul Bucureştiului forever alone.

Problema a fost că autorităţile, deşi am trecut de două filtre de poliţie la Urziceni şi la intrare-n Buzău, ne-au oprit la ieşire din Buzău pe motiv că maşinile mai grele de 3 tone n-au dreptul să treacă. Pana mea, poate par absurdă, dar dacă tu, Poliţia română, laşi să treacă 2 tiruri în faţa mea, cred că-mi permit să fac scandal că nu mă laşi şi pe mine. În orice caz, sejurul nostru a fost bruscat spre un final tragic, am frecat menta juma de oră prin Buzău, după care am virat spre Ploieşti, Urziceniul fiind închis în spatele nostru. Sinistraţi în autocar, ca-n filmele cu proşti.

Oricum, scriu despre asta pentru că anul trecut am stat 7 ore la intrare-n Urziceni, după care m-am întors în Bucureşti, gândindu-mă că încompetenţa autorităţilor este mai puţin vizibilă când îţi fute vremea planurile. Şi-n plus, asemenea experienţe de viaţă sunt cele care-ţi freacă complet concepţia despre umila ta existenţă. Unde mai pun că imaginile groaznice de pe ruta Bucureşti – Urziceni, cu zăpada înaltă cât autocarul, copaci rupţi de vânt şi stâlpi de înaltă tensiune căzuţi, nu sunt chiar nişte chestii care te lasă rece. Zăpada te lasă rece, dar îţi revii imediat după ce-ţi dai seama cam cât de sinistru râde vremea de noi. Am vrut zăpadă de Crăciun. Ei bine, am primit zăpadă cât să ne-necăm în ea. Un fel de “na, fraiere, ai grijă ce-ţi doreşti”.

P.S. Nu e o zi specială, e doar ziua-n care voi găti paste milaneze, voi bea o bere şi-mi voi petrece restul timpului la spa.