Monthly Archives: February 2012

Îmi retrag cuvintele.

Standard

Da, am fost fucking ironică în momentul fatidic când am declarat această zi una specială. S-a adeverit până la urmă că-n marea asta plină de informaţii de câcat, un scurt browsing nu strică niciodată, căci nu ştii peste ce bogăţie necunoscută dai. E 29 şi-mi zdruncin plămânii la maxim şi-mi flexez muşchii abdominali de râs ştiind că sărbătoriţii de astăzi îşi fac ziua de naştere o dată la patru ani, pişa-m-aş pe gratuitatea voastră din cluburi şi beneficiile nemeritate de care vă bucuraţi. Mâine, altă zi mai de câcat, mirificul 1 martie de care am tot scris şi de care am tot reuşit să mă feresc prin atitudinea mea antisocială de urs ce hibernează când e frig.

Dar totuşi, revenind.. look at the bright side. Astăzi am descoperit că-n bălăria  asta de  câcat muzical promovat prin nenumărate concerte, rahat pe care-l critic şi-l pocnesc de fiecare dată când am ocazia, s-a ivit nemaipomenita ocazie să-mi văd idolii din nou, pe 6 august. Astăzi am aflat, probabil printre ultimele persoane.. şi dacă primesc comentarii de genul “ha ha, eu ştiam de mult că vin ăia în România” te iau pe tine, cititorule, la o tăvăleală lingvistică prin tot arborele tău genealogic. Da, ei vor veni. Eu voi fi acolo. E wishlist-ul meu ultim de luna asta: Să ajung acolo. Nu ştiu încă dacă voi merge singură sau voi corupe pe cineva. Nu ştiu cât de isterică voi fi acolo. Nu ştiu dacă vă pasă sau nu, dar pe lângă RHCP, concertul ăsta de pe 6 august îmi va completa ciclul anual de fenomenalităţi. Şi dacă se trezeşte un idiot să-mi critice preferinţele muzicale, următorul post va fi dedicat acelor oameni care ascultă bâzâitoare româneşti cu voci feminine, lăbăreli triste semnate Elvis de România sau rahat manelizat cu bling bling şi ching ching.

Deci şi prin urmare, îmi retrag cuvintele. E o zi specială pentru egoismul meu enorm. Vreau să merg la concert. Vreau bilet. Asta vreau de ziua mea care nu e pe 29 februarie sau alte zile d-astea care stârnesc interes. Amin!

Şi da, mi-am încălcat “principiile” şi am postat într-o zi de două ori. Critică-mă.

You ruined my dreams

Standard

Eram în anul I, boboc prost şi neştiutor, cu muci în nas şi morcov de 3 ori mai mare ca cel mai mare morcov din Cartea Recordurilor. Era sesiune şi mi-am dat seama pentru prima dată că facultatea asta-mi mănâncă timpul, îmi distruge sănătatea, freacă nervii şi-mi distruge visele. Da, despre asta am de gând să scriu – vise- sau mai bine zis non-visele mele pe care nu le mai consider ale mele, ci nişte proiecţii tâmpite a ceea ce-mi ocupă tot spaţiul din hdd-ul meu cu circumvoluţiuni.

Visul din anul I nu e cine ştie ce rahat cu mere şi scorţişoară, ci doar o punte pe care imaginaţia mi-a atins-o în momentul de respiro dintre două examene. Eram în Suceava, cu cealaltă persoana la fel de nebună ca mine, nu-i voi face public numele orice ar fi, o vom denumi simplu X. Căutam Jacques Le Goff  (what the fuck?) şi van Genep (do not fucking ask.).  Ne-am întâlnit cu-n traficant de droguri, cu cagulă roşie. Prostul ne vinde cărţile, de parcă ar fi complet normal pentru un traficant de droguri s-aibă la el cărţi referitoare la Evul Mediu şi alte bălării universitare. X s-a urcat într-un tramvai lung ca un metrou şi-a plecat spre nord, într-o direcţie destul de crepusculară. Mă uitam cum pleacă şi vedeam pe cerul negru cu urme de apus de soare bizar un scris roşu plutitor “OBOR”. Mergea acasă. Mă caut prin buzunare şi realizez că nu am bani, găsesc doar o cutie metalică cu “Ţipătul” lui Munch plină cu mărunţiş pe care-l folosesc de regulă la partidele de poker. Mă pornesc spre casă, trec pe lângă Muzeul de Istorie din Suceava, pe-o alee întunecată şi îngustă, înghesuită parcă de zidul format din brazi bătrâni. Pe acolo mă ia de gât un boschetar şi-mi cere banii. I-am dat cu cutia peste cap şi l-am călcat în picioare, la propriu. Simţeam cum carnea se aplatizează sub tălpile mele şi cum se rup oasele. Am continuat să fac asta până când individul s-a integrat în pământ. Ajung în bloc şi urc până la etajul doi, obosesc şi sun la vecini. Vecinii apar în uşă, îmbrăcaţi în piei de animale şi-mi spun că nu sunt binevenită în casa lor. De sus, pe scări, coboară două tipe, pe care le cunosc din vedere, de la Istorie. Una grasă şi una slabă. Tipa grasă se opreşte, mă ia de mână şi-mi spune “Femeile merg cu gâtul înainte”. Îmi sună telefonul şi realizez că trebuie să ajung la examenul de Patrimoniu Arheologic. Mă grăbesc pe scări, în jos, şi când ies din bloc, mă trezesc într-o catedrală în construcţie. Era stil gotic, făcută din cuburi de calcar alb. Era precum creta şi totuşi alunecam pe acolo ca pe gheaţă. Mă-ntâlnesc cu profu’ de preistorie şi îl ajut să sculpteze nişte basoreliefuri. Mă fascinau schiţele şi notiţele profesorului. Găsesc o pictură murală ciudată: Iisus imberb, răstignit pe soare. Sub el erau doi arlechini cu zâmbetul Jocker-ului Batman. Unul era roşu şi celălalt era negru. Fix sub pictura murală, găsesc o intrare secretă spre subteran, scări spiralate ce ameninţau orice tip de claustrofob. Mă trezesc.

Ok, asta a fost în anul I. Până acum nimic ciudat, adică, să fim sinceri, cine e rahatul ăla de psiholog care mi-a ascultat povestea şi-a decis că nu vrea să-şi piardă job-ul? Anyway, anii au trecut, visele au continuat să-mi zdruncine orice rămăşiţă de odihnă şi asta nu pentru că visez, ci pentru că eu nu ştiu ce e ăla vis frumos. Am doar coşmaruri. Atât. Nu-mi aduc aminte ultimul meu vis frumos. Coşmaruri. ATÂT.

Azi m-am trezit inconfundabil de ciudat, dormind invers în pat, cu picioarele sub pernă. N-am mai făcut de mult asta, dar cred ca era timpul. Şi mi-am dat seama că mi-am revisat visul. Da, da, ăsta de care scriu mai sus, de vreo 10 minute. Acelaşi vis, la detaliu, nicio schimbare. Problema e că visul mi s-a prelungit, am coborât pe scări ca pe un topogan şi-am căzut în Cişmigiu, pe-o barcă, eu şi Carol I, preşedintele ţării. O, da, nimic ciudat. Ce tâmpenii poate debita un creier cât e în stările astea de reverie, doar el ştie. În orice caz, am căzut în zombieland, m-am găsit încercând să protejez preşedintele de zombie. Dar, spre deosebire de filmele de gen, cu mâncători de creier şi carne umană, mortăciunile din visul meu nu şi-au făcut niciodată apariţia ca să pot şi eu declara că am avut un coşmar, DIN NOU. În schimb, am visat toate implicaţiile politice şi minciunile propagandistice vândute unei naţiuni pentru a tempera spiritele şi pentru a salva oamenii “cu adevărat importanţi” – preşedintele.

Dă-o dracu’ de treabă, mi-e dor de un coşmar din care să mă trezesc speriată şi nu contrariată. Mi-e dor de mine înainte să am capul plin de informaţii băgate cu polonicul în capul meu. Alea 10-11 examene pe sesiune nu mi-au făcut bine niciodată şi acum înţeleg de ce ar trebui să iau valeriană înainte să adorm. Damn you, university. You ruined my bad dreams. Dar hei, privesc partea bună a lucrurilor. Am scris încă un post ce iroseşte timpul tuturor.