Monthly Archives: March 2012

Zâmbeşte.

Standard

Scumbag ipod mi-a oferit azi o serie de melodii shuffle atât de deprimante încât sunt forţată să revin asupra studiilor dubioase pe care le fac pe oameni şi asupra teoriilor mele care se aplică cu brio. Astăzi mi-am propus să scuip o adevărată escapadă-n suflet, căci vorbind pur şi simplu, faţă în faţă sau nu, mesajul meu e prost înţeles.

Teorie: Omul zâmbeşte, chit că e prost, chit că are motive. Leonardo parcă spunea că 24 de muşchi fac posibil surâsul. Acum nu intru în detalii anatomice să aflu exact câţi muşchi sunt de fapt, da’ tot l-aş atenţiona pe domnu’ da Vinci că surâsul e produs de muşchi, muşchii sunt puşi în mişcare de un impuls al creierului, iar creierul acţionează de regulă involuntar din cauza unor motive externe. Astea fiind spuse, ne concentrăm asupra factorilor externi CARE SUNT MEREU ACOLO. Problema intervine mai tarziu, când realizezi ca prostu’ că motivele astea sunt de două feluri, persoane şi “nonpersoane”. Persoanele care te fac să zâmbeşti sunt acolo şi din alte motive pe lângă crearea propriu-zisă a zâmbetului. Ele sunt acolo SÂ VADĂ ZÂMBETUL. “Nonpersoanele”, evident sunt acolo doar să te facă să rânjeşti ca un dobitoc.

Practică: Un om sigur pe sine e capabil să se facă singur să zâmbească, deci este capabil să obţină acel zâmbet mult aşteptat. Omul ăsta al nostru poate să prostească lumea din jur, declarând că nimic nu-i poate sta în cale când doreşte ceva cu adevărat. Despre orice ar fi vorba, chiar şi despre zâmbet, individul declară pe proprie răspundere că e capabil de reuşită. Dacă zâmbetul tău, omule, ar depinde de construcţia unui castel din 52 de cărţi de joc, ai fi capabil să zâmbeşti în final? Evident. Scopul scuză mijloacele. El poate chiar să dea-n spiritu’ ăla ludic pe care-l aveam şi noi – va construi castelul folosindu-se de scotch sau alte ghiduşii de genul ăsta. Voilà! Avem zâmbet!

Rostogolind teoria şi practica peste o oarecare viaţă mediocră (da, sunt propriul meu cobai), constatăm că rahatu’ cu scotch nu merge dacă eşti perfecţionist. Am construit cu grijă castelul, l-am făcut pe placul tuturor, l-am terminat şi cu ultimele puteri am zâmbit. Am zâmbit unor oameni orbi. Nimeni nu mi-a văzut bucuria. NIMENI. De ciudă am călcat în picioare castelul şi mi-am văzut de drum. De câte ori faci asta într-o viaţă?


The very best of Zmeura

Standard

Am “bucătărit” puţin in photoscape şi, combinând anumite ingrediente, am obţinut reţeta perfectă şi totodată multitudinea de posibilitaţi pe care personalitatea mea le poate avea. Cu prea puţin tam tam vă prezint:

Zmeura nervoasă

Zmeura înfricoşată

Zmeura tristuţă

Zmeura în elementu’ ei

Zmeura piţipoancă

Zmeura undercover

Pentru sugestii şi reclamaţii, vă aştept cu inima deschisă în secţiunea comentarii unde oricum nu dau accept decât dacă-mi convine mie ce scrieţi.

Fight club

Standard

Ziaru’ Zmeura prezintă: Fight Club sau cum să-ţi iei o roată-n gură când nu te aştepţi.

Dacă tot avem blog, putem diversifica pe teme de genu’: bătaie, păruială, smardoială, smardeală, kickboxing mioritic, încăierare cu picioare-n cap, duel,  snopeală, îmbrăţişare a asfaltului cu patos, ciomăgeală, scatoalcă etc.

Avem două tabere:

Tabăra I va fi reprezentată de maimuţoii înmuiaţi în alcool ce se leagănă involuntar, ducând o luptă continuă cu gravitaţia.

Tabăra II o vom numi “generic” Gladiatorii Intergalactici Ninja Invizibili ai Noptii. Foarte poetic.

Astea fiind spuse, luăm cele două tabere, deşi se poate anticipa încă de pe acum cine va fi marele pierzător, şi le trântim într-o parcare. Rezultatul este o harcea parcea de pumni, palme, urlete şi măgării d-astea pe care le-am învăţat cu sfinţenie din filmul ăla cu Brad Pitt la bustuţ gol.

În fond, doar unul din clanu’ maimuţe şi-a luat în freză ajungând cu alcoolemie cu tot pe targa smurd-ului, după un tratament facial cu sânge.

Se anunţă în surdină o revanşă din partea forţoşilor în patrahir. (inside joke şi nu pot da momentan explicaţii).

Toată debandada asta a durat în jur de 30 de secunde, cât să nu înţeleagă nimeni nimic. După vuietele de bârfe de după, s-a lăsat liniştea. Şi când zic linişte mă refer la băţăiala ieftină acompaniată de tropăituri enervante a cuceriţilor. Aceştia probabil au sărbătorit supravieţuirea acestui masacru.

În final, aştept noile zvonuri, cum că în loc de 4 erau 20 de ninja, cum că toţi aveau 3 metri, cum că fiecare era supererou şi alte nebunii d-astea.

Welcome to Fight club. Skip the first rule and talk about it.

Semnat: Jurnalistu’ de la faţa locului.

Scuze

Standard

Aşa, bun, rahaţii de la mirifica firmă Ilink mi-au dat în sfârşit doza de net după multe zile de aşteptare, zile în care m-am tot gândit ce să scriu. Sunt goală. Sunt ca un nud bun, plin de bine. Urât din partea mea, nu? E urât de tot când sunt bună. Contradicţia vieţii. Antagonie şi extaz sau noua creaţie Irving Stone. Oana Stone. Oana de piatră. Ha ha. Nu mai e ca înainte. M-am afundat confortabil în bula de fericire creată în jurul meu şi am uitat să mai fiu şi rea. Mi-am descărcat forţa malefică prin bine şi acum scriu de disperare. (ar fi drăguţ să cred asta cu adevărat).

De fapt, scriu pentru că vreau să clarific ceva legat de fantomatica mea existenţă ce constituie un adevărat apogeu al bârfelor inutile în gura tuturor triştilor fără altă ocupatie.

Dacă tu, prostule, aveai prea multe întrebări, sunt silită să-ţi clarific totul. Nu, n-am murit, n-am plecat la cules de căpşuni prin ţări prea populate de români, n-am vreun job d-ăla dureros ce-mi ocupă prea mult timp, n-am niciun fel de interdicţie, n-am probleme cu plata facturii de net, ci mi-e lene să mai apăs butonu’ de deschidere a laptopului etc.

Am prea multe activităţi mult mai interactive decât frecţia de mentă cu ochii în calculator. Scuze că oamenii din jurul meu îmi ocupă tot timpul. Sictir.

abracadabra, am postat!

Standard

Azi scriu despre gânduri sau, mai bine zis, cascadă de idei venite aiurea în RATB şi în timpul mirificului curs de “Teoria reprezentării” sau aşa ceva.

“Omul va suferi etern pentru că nu-şi va putea satisface apetenţa”. Nu mă intreba ce înseamna asta, doar am citat din prietenaşul meu Nietzsche. Oricum, fac audiţie Wagner şi, în acelaşi timp, aud la mine-n cap toate discuţiile şi ideile nihiliste ce au luat naştere forţat în capul studenţilor. Nu e nimic natural, nimic spontan. Totul e superficial. Asa aterizez în mijlocul lumii artificiale în care am ajuns să traiesc, cu enşpe mii de întrebări d-alea existenţiale pe care nici dracu’ nu le întelege.

Da’ chiar nimeni nu se întreabă de ce nimic nu mai e nou, ci o reluare a unei reluări reluate de un aşa-zis inovator? Adica fix ce bolboroseşte profa asta la curs.. Am trecut şi de perioada aia de valorizare a banalului, chestia aia cu “common place” de la Duchamp încoace.. adică acum mult, mult timp, pe când existau dinozauri (exagerez.. de fapt e vorba de anii ăia şmecheri când trăiau Matisse, Picasso sau Dali). Da’ de atunci ce se petrece? Ce dracu’ să mai valorizăm? Boom-ul de dupa anii 1900 a avut deja un secol în care să se desfăşoare. Dar acum? Acum ce facem? În momentul în care conştientizezi că toate bălăriile astea de astăzi sunt doar o formă de satisfacere materială a nevoilor stupide ale unor oameni limitaţi, îţi dai seama că trăieşti într-o bulă iluzorie şi iluzia asta e o porcărie ce te îndepărtează de firul ăla al realităţii care nici măcar nu mai există. Mai concret, nu mai există un fir propriu-zis al evoluţiei, nimic, totul e aşa haotic încât habar n-ai la ce să te mai aştepţi.

Suntem o generaţie sau o serie de generaţii azvârlite în mijlocul unei furtuni. Şi când spun furtună, mă refer la toate elementele ce ne fac să percepem haosul din jur şi asta se aplică aproape peste tot, chiar dacă flegma mea de post face doar un tur prin chestii minimale referioare la artă. Asta e, la asta mă mai pricep cât de cât.. Suportaţi-mă.

Sunt idei abstracte, recunosc. Uneori nici măcar nu ştiu ce vreau să scriu. În cap am tot mecanismul ăsta cu tot cu detalii, da’ cuvintele n-ajung pentru a vă explica vouă fiecare milimetru din fluctuaţiile mele de idei. Totuşi, revenind şi privind puţin în adâncul problemei şi căutând limitele existenţei noastre anoste, sclipirea de inteligenţă din mine realizează că nimic nu mai e fluent. Adica na, după studii, studii, studii, de trei ori studii, dupa trei ierni şi trei veri de sesiuni, îmi dau seama că un procentaj mare din arta actuală se metamorfozează în nişte “chestii” total absurde care nu-şi mai găsesc locul în ceea ce am învăţat eu a fi “artă”.

S-a “realizat” tot. S-a încercat tot. Acum învârtim roata în gol, într-un nonsens total. Nu mai ai ce privi, ce asculta, ce citi. Repet. nu mai există nimic nou. Din Antichitate şi până în acest postmodernism al postmodernismului, adică postpostmodernism, putem spune că totul e “fumat”. Deci, ce urmează? Metaforic vorbind, planeta s-a învârtit într-un sens până la extrem. Se va opri şi va “merge” invers? Urmează un regres? Un al doilea Ev Mediu? Haha, ce dracu’, urmează un ev modern! O mie de ani de încercări eşuate care subliniază doar primitivismul gândirii şi degradarea societăţii!

E vorba de rahatul ăla de poartă numele de punct zero în care intervine incercarea umană de depăşire a condiţiei. Uau, cum am scos-o. Da, e un haos bâlbâit care are la bază ideea de autodepăţire, deci, cum spune mai marele filosof cu nume complicat ce rimează cu şniţel, nu este vorba de o metafizică tradiţională cu o traiectorie spre un punct bine definit. Ceva de genu’. Ştiu, ştiu, pare complex, da’ se aplică fenomenal de bine la ceea ce îndrug eu aici de ceva rânduri.

Da, bun, ajunşi până aici cu cititu’, trecem mai departe,  chiar dacă sunt conştientă că după primele 10 rânduri, jumatate din ăia de au avut proasta intenţie de a da click pe link, au şi apăsat X-ul din dreapta sus. Voi toţi oarecum recunoaşteţi valorile anterioare, da’ n-ati trecut peste ele aşa cum trebuie. Nici eu nu am facut-o cum trebuie. E vorba de educaţie şi cultură dată cu linguriţa, porţia sau cu bariere de câcat impuse de diferiţi factori. Despre asta voi vorbi altă dată când am să mă leg de plozii fără ruşine, maniere şi aşa mai departe. Oricum, evoluţia asta sacadată e motivul pentru care avem acum un aparat foto fără film, d-aia caseta s-a demagnetizat, d-aia piţipoancele scot blănurile bunicii de la naftalină cu aere de “fashoniste”, d-aia costumaţia lui Warhol e o obsesie pentru hipsteri şi de aia nu mai găseşti nimic nou în varza asta seacă.

Frumoase gânduri, sunt nihilistă azi. Starea mea de angoasă se perpetuează fără epuizare. M-am născut greşit? Adică, pana mea, e timpul nepotrivit sau locul nepotrivit? Reiau spleen-ul ăla care-mi duduie-n cap de la cursuri? Ar merge abordarea aia “visând ştiind că visezi”, adică privind cumva de sus, ca sufletu’ mortului. Imposibil. Cine dracu’ să se caţere acolo sus, când poţi foarte simplu să păcăleşti populaţia îndobitocită de scursurile cotidiene din mass-media şi nu numai. DA, sufăr. Sufăr pentru că mă confrunt cu sentimentul declinului ce ţine de maimuţăreli cretine şi simulacru. Bine, suferinţa asta cică ţine de mentalul colectiv, dar, aparent, e mentalul colectiv a celor ce nu urmăresc ştirile de la ora 17:00 aka ora 5 Post Mortem cu interes desăvârşit, telenovelele de câcat sau emisiunile care spală creiere până la lichefierea acestora.

P.S. Rezumatul zilei de azi: E 8 martie, mă doare la basca mea din păr de struţ, tipu’ ăla de la filosofie ar trebui să abordeze un nihilism extrem pentru a-şi depăşi condiţia de virgin şi bucheţelul de zambile de la S. e mov, vânăt precum sufletul meu plăpând de ghiocică. Lung post, niciun raspuns.