Monthly Archives: March 2012

Zâmbeşte.

Standard

Scumbag ipod mi-a oferit azi o serie de melodii shuffle atât de deprimante încât sunt forţată să revin asupra studiilor dubioase pe care le fac pe oameni şi asupra teoriilor mele care se aplică cu brio. Astăzi mi-am propus să scuip o adevărată escapadă-n suflet, căci vorbind pur şi simplu, faţă în faţă sau nu, mesajul meu e prost înţeles.

Teorie: Omul zâmbeşte, chit că e prost, chit că are motive. Leonardo parcă spunea că 24 de muşchi fac posibil surâsul. Acum nu intru în detalii anatomice să aflu exact câţi muşchi sunt de fapt, da’ tot l-aş atenţiona pe domnu’ da Vinci că surâsul e produs de muşchi, muşchii sunt puşi în mişcare de un impuls al creierului, iar creierul acţionează de regulă involuntar din cauza unor motive externe. Astea fiind spuse, ne concentrăm asupra factorilor externi CARE SUNT MEREU ACOLO. Problema intervine mai tarziu, când realizezi ca prostu’ că motivele astea sunt de două feluri, persoane şi “nonpersoane”. Persoanele care te fac să zâmbeşti sunt acolo şi din alte motive pe lângă crearea propriu-zisă a zâmbetului. Ele sunt acolo SÂ VADĂ ZÂMBETUL. “Nonpersoanele”, evident sunt acolo doar să te facă să rânjeşti ca un dobitoc.

Practică: Un om sigur pe sine e capabil să se facă singur să zâmbească, deci este capabil să obţină acel zâmbet mult aşteptat. Omul ăsta al nostru poate să prostească lumea din jur, declarând că nimic nu-i poate sta în cale când doreşte ceva cu adevărat. Despre orice ar fi vorba, chiar şi despre zâmbet, individul declară pe proprie răspundere că e capabil de reuşită. Dacă zâmbetul tău, omule, ar depinde de construcţia unui castel din 52 de cărţi de joc, ai fi capabil să zâmbeşti în final? Evident. Scopul scuză mijloacele. El poate chiar să dea-n spiritu’ ăla ludic pe care-l aveam şi noi – va construi castelul folosindu-se de scotch sau alte ghiduşii de genul ăsta. Voilà! Avem zâmbet!

Rostogolind teoria şi practica peste o oarecare viaţă mediocră (da, sunt propriul meu cobai), constatăm că rahatu’ cu scotch nu merge dacă eşti perfecţionist. Am construit cu grijă castelul, l-am făcut pe placul tuturor, l-am terminat şi cu ultimele puteri am zâmbit. Am zâmbit unor oameni orbi. Nimeni nu mi-a văzut bucuria. NIMENI. De ciudă am călcat în picioare castelul şi mi-am văzut de drum. De câte ori faci asta într-o viaţă?


The very best of Zmeura

Standard

Am “bucătărit” puţin in photoscape şi, combinând anumite ingrediente, am obţinut reţeta perfectă şi totodată multitudinea de posibilitaţi pe care personalitatea mea le poate avea. Cu prea puţin tam tam vă prezint:

Zmeura nervoasă

Zmeura înfricoşată

Zmeura tristuţă

Zmeura în elementu’ ei

Zmeura piţipoancă

Zmeura undercover

Pentru sugestii şi reclamaţii, vă aştept cu inima deschisă în secţiunea comentarii unde oricum nu dau accept decât dacă-mi convine mie ce scrieţi.

Fight club

Standard

Ziaru’ Zmeura prezintă: Fight Club sau cum să-ţi iei o roată-n gură când nu te aştepţi.

Dacă tot avem blog, putem diversifica pe teme de genu’: bătaie, păruială, smardoială, smardeală, kickboxing mioritic, încăierare cu picioare-n cap, duel,  snopeală, îmbrăţişare a asfaltului cu patos, ciomăgeală, scatoalcă etc.

Avem două tabere:

Tabăra I va fi reprezentată de maimuţoii înmuiaţi în alcool ce se leagănă involuntar, ducând o luptă continuă cu gravitaţia.

Tabăra II o vom numi “generic” Gladiatorii Intergalactici Ninja Invizibili ai Noptii. Foarte poetic.

Astea fiind spuse, luăm cele două tabere, deşi se poate anticipa încă de pe acum cine va fi marele pierzător, şi le trântim într-o parcare. Rezultatul este o harcea parcea de pumni, palme, urlete şi măgării d-astea pe care le-am învăţat cu sfinţenie din filmul ăla cu Brad Pitt la bustuţ gol.

În fond, doar unul din clanu’ maimuţe şi-a luat în freză ajungând cu alcoolemie cu tot pe targa smurd-ului, după un tratament facial cu sânge.

Se anunţă în surdină o revanşă din partea forţoşilor în patrahir. (inside joke şi nu pot da momentan explicaţii).

Toată debandada asta a durat în jur de 30 de secunde, cât să nu înţeleagă nimeni nimic. După vuietele de bârfe de după, s-a lăsat liniştea. Şi când zic linişte mă refer la băţăiala ieftină acompaniată de tropăituri enervante a cuceriţilor. Aceştia probabil au sărbătorit supravieţuirea acestui masacru.

În final, aştept noile zvonuri, cum că în loc de 4 erau 20 de ninja, cum că toţi aveau 3 metri, cum că fiecare era supererou şi alte nebunii d-astea.

Welcome to Fight club. Skip the first rule and talk about it.

Semnat: Jurnalistu’ de la faţa locului.