Monthly Archives: June 2012

Homeless.

Standard

Dacă unii dintre voi nu ştiaţi, eu n-am copilărit între betoanele astea jegoase de Bucureşti, ci undeva la marginea ţării, într-un oraş numit Suceava, pe care ignoranţii îl consideră un cătun d-ăla uitat de lume, fără electricitate şi cu case din chirpici. Vai de viaţa voastră de tomberonişti care circulaţi ca şobolanii cu metroul toată ziua şi vedeţi adevărata lume din jurul vostru doar la TV, unde vă petreceţi timpul ca nişte creaturi ce-şi aşteaptă sfârşitul cu muştar pe tricou si seminţe sparte pe canapea.

Anyway, povestea mea e aidoma tuturor studenţilor din provincie care au ceva în cap şi beneficiaza de preţioasele studii ale Universităţii Bucureşti. Călătoresc mult, rucsacul a devenit un fel de cocoaşă, o dată la ceva timp îmi mut culcuşu’ şi mereu mă simt ca o pasăre călătoare. Măine iar mă mut, iar o iau din loc. Mulţi cunosc sentimentul.

Am terminat bagajele şi mă uit cu oroare câte rahaturi trebuie să car dintr-un capăt al Bucureştiului în celălalt, da’ na, fata are job, fata stă la capitală, fata vă dă peste nas once again.

Camera mea e pustie, mă simt homeless şi dacă n-aş şti mai bine, aş zice că viaţa asta de chiriaş cu sezonu’ e nasoală. Din contra, consider că voi ăştia de staţi la mămica sub aripioară, care nu ştiţi să prăjiţi un amărât de ou, care n-aţi fost în viaţa voastră pe cont propriu sunteţi doar nişte mâncători de resurse de toate felurile. V-aţi trăit studenţia cu eticheta de “băiatu’ lu’ mama” sau “fata lu’ tata” după caz. Nu fac mişto de voi, da’ consideraţi post-ul ăsta ca pe un sfat de viaţă.

Nimic nu se compară cu sentimentul ăla de “I’m homeless once again”. Nimic nu se compară cu un nou început. Punct.

Oh, dulce trend fosforescent

Standard

Azi m-am trezit prost dispusă, nu că ar păsa cuiva şi spun asta pentru că viţele nobile cu care am ales să mă împrietenesc anul ăsta au cam plecat din capitală şi-am rămas aici înconjurată de persoane a căror IQ nu depăşeşte măsura mea la pantofi. Cu astea fiind spuse, am să trec la subiect, deoarece ieri am avut ocazia să-mi plimb leşul prin jumătate din bucureşti alături de persoana pe care ar trebui să daţi vina când vă enervez – unica şi extraordinara mamă.

A fost cald, am băut multe lichide şi am fost complet învăluite de minunăţia asta coloristică ce şi-a făcut loc în gusturile oribile a fetiţelor din Bucureşti. Trebuie să ştiţi despre ce vorbesc.. e foarte evident.. Poate că sunt puţin ipocrită, am avut şi eu prin anul I de facultate (acum multi ani, înainte de era noastră) o ojă roz fosforescentă, era drăguţă, dar o foloseam rar şi în scurt timp s-a transformat într-un fel de smoală pe care am aruncat-o fără resentimente.

Ei, bine, anul ăsta se poartă culorile fosforescente de parca toţi ar fi pe bicicletă şi maşinile ar circula pe trotuar şi toţi se tem pentru propria viaţă, iar acest lucru a dus la cumpărarea tuturor vestelor reflectorizante de pe terra. De la roz, la portocaliu, de la verdele ăla isteric la galbenu’ folosit de muncitorii din construcţie, toate culorile astea apar acum pe pantofi, rochii, fuste, bluziţe de prost gust şi genţi plic ce arată ca o armă împotriva suferinzilor de epilepsie (pentru ăia care nu ştiu, săracii epileptici au crize dacă văd culori fosforescente, lumini sacadate şi alte nebunii d-astea).

Zi după zi, oraşu’ s-a umplut de astfel de morbidităţi, de parcă piţipoancele cu gura mare, nespălatele din ratb-uri sau provincialele ce caută afirmare prin stilul lor vestimentar format în satul de provenienţă mai au nevoie de culori reflectorizante pentru a ieşi în evidenţă.

Nu spun că sunt toate urâte, nu. Am văzut şi eu nişte chestii drăguţe, pe care probabil le-aş purta când merg pe bicicletă sau când vreau să mă vadă  f.b.i. din satelit, da’ în momentul în care toată populaţia are un tricou d-ăla galben cumpărat din faimoasele magazine la 13 lei, deja m-apucă dracii. E exact vorba aia cunoscută, “dacă vezi pe una că face aşa, faci si tu, că e la modă” şi mi-ar place să fie adevărată şi continuarea “dacă o conving pe una din voi să se arunce de pe bloc, vă aruncaţi toate după ea? (în povestea veche era vorba de fântână, da’ suntem la capitală, deci ne respectăm)”.

În concluzie, nu-mi place de voi, sunteţi prea stridente, ca nişte ţigănci. Nu sunteţi semafor, nici bicicliste, n-aveţi vesta reflectorizantă de la Poliţia română şi nici măcar un motiv să ieşiţi în evidenţă. Ăsta nu e bun gust, ci o piţiponceală în masă, un sindrom ciudat, un virus al magazinelor ce vă spală creierul. Atât.

Mergem la plaje, păpuşe?

Standard

Am stat la plaja, Gojira – 110 pe repeat, am gânduri multe şi idei obscene, amalgam de cuvinte, frânturi. Iată-le.

Vine vara, bine-mi pare, am dureri de cot în buzunare. Cu un surâs ştrengar vă anunţ cu stimă că n-am murit, sunt bine, mă simt bine, mi-e bine. Am spus asta pentru cei îngrijoraţi şi, bineînţeles, pentru ăia care-mi citesc blogul murind de ciudă şi oftică între patru pereţi ca şobolanii, fără perspectiva unui viitor şi fără nicio urmă de emancipare.

Ieşiţi, mă, din casă. Mamaia e frumoasă, miroase a guvid, puteţi cumpăra hamsii în putrefacţie şi puteţi urmări siliconate a coror creier e invers proporţional cu mărimea sânilor. Prea evident? Sunt rea? Ştiu. De fapt mie mi-e ciudă că nu sunt o paraşută d-aia.. da.. aş da zile de la mine să arăt nasol ca tine. De fapt eu nu militez împotriva solarului pentru că e dăunător, ci pentru că nu-mi permit să-mi dau banii de pate pe aşa minunăţie nemaivăzută.

Dar, hei, fiecare cu ce are. Adică eu am peluza mea frumuşică în faţa locuinţei de cinci stele, mă doare-n costumu’ de baie. Uleiul de măsline deja face parte din mine. Am şi un corcoduş, nu mor de foame. Căpuşe n-am văzut. Beau multe lichide, deci am să supravieţuiesc. Hai cu plaja-n iarbă, în capitală. Because I can.

Postez astăzi pentru că “s-a cerut” şi, evident, în lipsă de subiect, am scris nişte chestii care vă ocupă inutil timpul. Singura idee genială e melodia, rupe stilu’. E melodie de gonit cu 100 la oră prin pasajele bucureştene, if you know what I mean..