Monthly Archives: August 2012

Writer`s block

Standard

Yes, se întâmplă oricui, chiar şi mie. Oricât aş încerca să neg lucrul ăsta şi s-o dau în scuze ciudate precum “am fost ocupată” sau “n-am ce să scriu”, adevărul este că nu prea am chef şi ultimul lucru pe care l-aş face ar fi să dau un scurt copy-paste de citate celebre, versuri sau alte bloguri de rahat în care mă regăsesc.

Mă simt de parcă n-am bani în buzunar pentru a-mi cumpăra cuvintele. Mă simt de parcă acel coniac vechi de 20 de ani pe care A. l-a adus n-ajunge să-mi mobilizeze impresiile contradictorii care vă lovesc. Câcat, îmi vine să scriu pozitiv sau să reiau un subiect infim pe care l-am abordat deja. Se pare că inteligenţa mea impertinentă nu e aşa obiectivă. Reiau totul în cap şi-mi vine să disec nişte chestii pe care le-am făcut destul de clare. Ba chiar am fost acuzată cu “plictisitoare sunt ultimele postări” de parcă eu scriu pentru un entertainment la scară profesională sau că ziaru’ Zmeura Nervoasă e o publicaţie ce o dă în penibilităţi cotidiene precum.. era să zic eu ceva.

Mi se termină ţigara. E prea cald. Îmi tremură mâna de la cafea. Pulsul îl simt aiurea. Astea-s semne de renunţare totală şi bagpulism fenomenal care-mi domină fiecare particulă. Adevărul e că am scris până acum din îngâmfare şi mi-am hrănit orgoliul de fiecare dată când creştea rating-ul. Am făcut blogul ăsta din ambiţia stupidă de a încerca să-mi păstrez abilităţile. Am făcut blogul ăsta din joacă şi-am transformat totul într-o cursă pentru nişte şoareci care oricum nu înţeleg nici 50% din ce scriu eu aici.

Citeşti cumva primul paragraf şi te apucă uşor căscatul? E clar că n-ai niciun interes. E clar că nu mai am capacităţile de a-ţi intreţine atenţia într-o furtună de jigniri şi acuzaţii. Eu am scris pentru mine până acum, de fapt. Nu m-a interesat niciodată o părere negativă, ci m-am uitat doar la numărul de vizitatori. Pozitiv sau negativ, prostovan sau prea deştept să se identifice cu personajele mele, n-a contat, era vorba doar de rating, ca-n televiziune.

Revenind, declar nulă posibilitatea de a scrie ceva interactiv, dar totuşi am încercat pentru că am lipsit iar din peisaj şi centrul atenţiei era locul meu, nu?

Personaj masculin

Standard

După cum am “promis”, după măscăriciul ăla pe care l-am creat din toate impresiile proaste pe care multe gagici le lasa în urmă, urmează bomba secolului, varianta masculină.

El s-a născut în Bucureşti, ceea ce automat i-a dat privilegiul de a se crede cu lingura de aur în gură. Ah, eşti bucureştean? Păi, află de la mine că prefer de 10 mii de ori mai mult pe ăia din provincie pentru că ăia, oricât de multe apucături ar avea, tot nu ar sparge seminţe la metrou. Naşterea acestui specimen în capitală a dus la dezintegrarea completă a criteriilor de masculi pretendenţi, căci acest “noroc” l-a făcut pe omul nostru să considere că atât ajunge. El e “rasa pură”, ăla de scuipă pe trotuare şi arată cu degetul pe cei ce n-au buletin de Bucureşti, ăla de nu ştie să lege două fraze în română dar se poate lăuda că e la facultate (româno-americană).

Ajuns la maturitate, bucureşteanul domină străzile capitalei cu burtă lui păroasă, visând ca un disperat la toate top modelele, uitând că are oglindă în casă. Ah, te-am refuzat şi următoarea ta replică e “oricum eşti urâtă”? Da, îţi dau dreptate, probabil în compania ta m-aş transforma într-un monstru impertinent care ar încerca în fiecare dimineaţă să te sufoce cu perna şi asta nu s-ar întâmpla neapărat pentru că urăsc orice speţă de cocalar, ci pentru că-mi provoci o greaţă morbidă. Îţi plac piţipoancele cu bot-roz-gros? Ce păcat, chiar îmi doream să te cunosc mai bine, să aflu la ce eşti alergic..

Mă, coaie, uită-te la tine, te rog. eşti neîngrijit, singurul tău sport extrem e băutul de bere la birt, eşti dizgraţios, jegos, nasol, condamnat la autosatisfacere până-n clipa-n care câştigi la loto şi-ţi întâlneşti “prinţesa”. Despre asta poate vom vorbi altă dată, când voi include şi o listă de metode de contracepţie pentru că, să fim serioşi, n-am vrea ca specia ta să se înmulţească.

Dacă vezi o pereche de ţâţe la ştrand, aplauzi ca foca la circ, apucătură destul de penibilă pentru un “domn de capitală”. În club, ai impresia că mişcările tale de urangutan gata de decolare sunt îndeajuns de interesante pentru a atrage orice femeie beată, însă crede-mă, cu 800 de vodka la activ, tot te-aş evita de parcă ai fi radioactiv.

Maşina, ţoale, telefoane, râuri de băutură scumpă, figuri d-astea.. nu-ţi ajung. Ştii de ce? Pentru că în momentul în care deschizi gura pute (şi la propriu şi la figurat).Eşti infect prin aparenţe şi stricat în interior. Nu eşti “broken” pentru ca IQ-ul limitat ţi-a oferit şansa să treci ignorant prin viaţă cu un zâmbet tâmp pe buze. Eşti doar stricat la nivel comportamental. Mă-ta a încercat să te educe, dar aparent n-a avut nicio şansă în faţa ego-ului tău de câcat.

TOM

Standard

Am găsit povestea, aveam fiecare episod salvat în telefon. Le-am citit de parcă nu ştiam de existenţa lor. Am avut o sete nestăpânită de a încerca trezirea unui sentiment pe care tot eu l-am călcat în picioare. N-a durut atât de tare pe moment. Am avut prieteni care s-au asigurat că trebuie să te văd într-o postură negativă. Am aruncat totul în subconştient, neştiind că o dată şi o dată totul va ieşi într-o explozie de durere interminabilă. Nu mă doare că te-am pierdut.. cine ştie, poate eşti mai fericit acum. Mă doare faptul că n-am privit ansamblul, n-am anticipat dezastrul, n-am ştiut cum să te păstrez pentru mine şi n-am ştiut cum să păstrez un sentiment imaculat.

Povestea aia.. Tom-ul.. ştii bine ce mi-ai făcut. Ştiu bine ce ţi-am făcut, însă trecutul e irecuperabil când amândoi am decis ruperea tuturor frânghiilor care ne ţineau în viaţă. După tine, n-am iubit, ci am luat în posesie, am distrus de la rădăcină, m-am complăcut într-un sentiment imaginat de mine care n-a făcut decât să-mi mănânce sufletul.

Nu e azi o zi speciala, nu e 1, nici 13, iunie sau o altă dată memorabilă. A fost doar concertul mult aşteptat.. atât. Şi el mi-a trezit asta, poate. Şi povestea la fel. Şi tu, pentru că exişti deşi nu te-am mai văzut de prea mult timp. Oare te gândeşti şi tu la mine cum o fac eu acum? Oare “zmeuranervoasa” chiar are sentimente?

Pe asta sigur o ştii.. Era a noastră.

Kulturhaus

Standard

Am promis-o p-asta pe facebook. Nu pot să nu profit de o ieşeală în club unde-am rămas complet oripilată. N-am nimic cu clubu’, dar am ceva cu oamenii care-l frecventează, d-aia nici nu merg prea des acolo chit că salitos e 7 lei, iar indivizii sunt atât de praf încât vin la tine să-ţi aducă vodcă precum nişte câini în căutare de stăpân. Prin urmare am să las la o parte postarea pe care mi-am propus-o acum ceva timp, varianta masculină a “personajului” şi-am să vă povestesc un basm.

A fost odată ca niciodată o prinţesă cu papion. Şi această prinţesă era foarte plictisită. Zilele treceau greu, iar verile treceau şi mai greu în camera de la etajul cinci a palatului în care locuia. Singurele ei mici distracţii erau piscinile din împărăţie şi cluburile. Deşi ştia că în aceste cluburi merg oameni de rând, subordonaţi ei, ea era mereu entuziasmată când era vorba de petrecere până la epuizare, potir cu vodcă şi zbenguială.

Într-o seară, prinţesa era la o ceaşcă de bere cu alte două prinţese la fel de plictisite ca ea şi, într-o sclipire de inteligenţă cele trei domnişoare s-au decis să iasă în club, în Kulturhaus. Acest loc este popular în rândul muritorilor pentru băutura ieftinache, muzica bunuţă şi altele.

Oricum, revenind la povestea noastră, prinţesa a rămas uimită cum partea nasoală a populaţiei împărăţiei îşi face veacu’ p-acolo. Stând ca o lady la masă şi sorbind din berea cu tequilla, prinţesele au descoperit că în faţa lor se petrece un spectacol morbid de piţiponceală notorie ce-ţi întoarce stomacul pe dos. De ce naiba sunt lăsate puştoaicele de liceu în cluburi? Prinţesele la vârsta aia nu erau aşa retardate. O fi de vină trecerea anilor şi retardarea iminentă a generaţiilor?

Oricum, pentru o mai bună înţelegere trebuie să specificăm detaliile celor patru arlechini din faţa prinţeselor. Patru piţipoance dizgraţioase îşi fâţâiau bucile pe ritmuri latino chiar dacă era muzică rock. Bufon 1: văcuţă cu celulită, blondă, coc, pantaloni scurţi, cu aptitudinea de a face şpagatul în timpul dansului, mişcarea dominantă fiind imitation blowjob asupra prietenelor de dans şi frecţia de alte persoane. Bufon 2: paraşută la modă, cu bluzon portocaliu neon (asta spune tot), partenera de dans a Bufonului 1, mişcarea predominantă era scarpinarea curului de canapele de parcă ar avea lăţei. Bufon 3: balenă oripilantă în salopetă cu imprimeu dubios, ceva între geometric-leopard-zebră, fusiformă, lentilă biconvexă cu celulită, n-avea mişcări predominante, probabil îi era prea greu să-şi mişte şuncile. Bufon 4: creepy motherfucker care nu s-a ridicat de pe canapea toată noaptea, la lumina becurilor din club avea faţă de sperietoare de ciori, vreo 3 ore s-a uitat fix în direcţia prinţeselor.

Şi lumea îi spune “Kulturhaus” (casa culturii). Ce bombă. Ce glumă proastă. Mă doare capul. Mă bag la somn.

Personaj feminin

Standard

Ea era o fată simplă de la ţară, neştiutoare, care a terminat liceul într-o localitate a cărui nume nu-ţi spune nimic, cap de listă, a-nvăţat ecuaţiile de gradul doi şi şi-a făcut loc printre premianţi plătind profesorii cu ouă şi cartofi. Părinţii o ţineau în lesă, era muncită, bătută de tac-su şi certată de maică-sa când fusta nu-i acoperea genunchii.

Ajunsă-n Bucureşti, la facultate şi-a schimbat brusc mentalitatea datorită colegelor de cămin. S-a răzvrătit, a împins spre limite. Totul doar pentru a primi din partea mea calificatiful de SKANK.

Scuză-mă dacă greşesc, da’ crede-mă pe cuvând când spun că nu impresionezi pe nimeni cu figurile astea de mare divă venită de la coada vacii. Dacă ţi-ai luat ţoale de la Zara şi nu mai stiu eu ce sloboz de firmă asta nu înseamnă că te-ai cizelat. Fă, decât să-ţi dai banii pe cocktail-uri scumpe-n centru vechi mai bine ai pune mâna pe o carte de la vreo tarabă, nu de alta, dar deschiderea gurii în public devine pentru tine o scurgere apocaliptică spre imbecilitate agasantă.

Te-nţeleg, crede-mă, ştiu că te-a abuzat tac-tu, dar asta nu înseamnă că trebuie tu, la rândul tău, să abuzezi de răbdarea celor din jur. Dacă ţi-ai decolorat părul nu eşti mai orăşeancă, dacă ţi-ai trântit 10 poze în lenjerie intima pe facebook, nu eşti mai sexi, dacă citezi din marii filosofi, nu eşti mai deşteaptă, dacă ne anunţi mereu ce mănânci, ce bei, ce fuţi, ce cluburi frecventezi, clar nu eşti interesantă.

Te chinui prea mult să pari ceva ce nu eşti. Nu uita de unde ai venit şi nu uita că superioritatea asta a ta impertinentă ne face doar să vomăm înjurături subtile la adresa ta. E doar în imaginaţia ta că te-ai schimbat în bine. În concluzie eşti doar o căzătură de fată cu 0 calităţi vizibile.

Ah, what a beautiful morning.. aaand it’s gone.

Standard

M-am trezit destul de devreme pentru o creatură nocturnă şi oportunistă care tratează somnul ca pe un ritual magic ce constă în letargia corpului chiar şi 3 ore după bâzâitul enervant al ceasului. M-am trezit singurică şi-am visat toate cele, în mare parte dubioşenii despre trădarea forţată a unor persoane. Destul de plictisitor, dar.. daaar, a existat în vis o entitate a cărui nume îl ştiu, dar nu-i pot genera o faţă cunoscută, În fine, m-am îngrijorat cum o necunoscută  poate afla informaţii confidenţiale despre mine pentru un posibil şantaj. What the fucking fuck? Oricum am ignorat ideile astea paranoice, încercând să mă bucur de prima zi din ultima lună de vară. Ce frumos e. Cât de plăcut îmi par momentele astea de singurătate când stau de una singură în bucătărie, mă uit în gol, sorb cafea şi mă gândesc la tot felul de idei prăbuşite-n mine. N-a fost să fie. Am primit un telefon de backstabbing care mi-a dat peste cap toate planurile. Vai, mulţumesc. Chiar mă întrebam când voi începe din nou să-mi mănânc singură sufletul cu tot felul de gânduri pesimiste. Chiar trebuia neapărat să am 2-3 zile  bune şi apoi un colaps monumental în văgăuna de nemulţumiri dureroase. E bine că psihiatrul meu cu numele de Blog e mereu aici, la o distanţă de un dublu click.

Şi începuse ziua atât de bine…