Monthly Archives: November 2012

Fara diacritice

Standard

Deja vad cum 10 oameni o sa-mi taie orice fir de prietenie de sup craci, dar efectiv e cam ultima picatura. Dar mai intai trebuie sa va spun ca scriu clandestin, n-am net pe mirificul meu laptop cu diacritice.. ala mic si smecher pe care m-am invatat sa scriu de-a lungul timpului, inspiron mini care face minuni si pe care-l port dupa mine ca o salbatica. Asa. Ma enerveaza ceva anume. Stiu ca de cand eram mai micuta ascultam diferite melodii de jale pe ritmuri de hip hop in care mesajul era unul simplu “prietenii se schimba daca au dat de bani sau isi schimba mentalitatea cand tu ai dat de bani”. Radeam in sinea mea, caci eram mica si prostuta si nu lucrasem o zi in viata mea. Acum, in decurs de mai putin de doua saptamani SAPTE, nu glumesc, SAPTE oameni m-au contactat din senin sa le dau bani. Unii mai indreptatiti ca altii, ce-i drept, dar totusi.. pe bune? Cand a fost ultima oara cand ati dat si voi un telefon sa intrebati de sanatate si atat? Ah, ma scuzati, asta nu va ajuta cu nimic. Oricum, aflati ca salariul meu nu e imprumut de la BRD si mama nu m-a facut camatar peste noapte, daca am datorii le platesc pentru ca mi se pare normal, dar sa mor eu daca mai dau 1 leu imprumut unor “prieteni” ale caror nevoi depasesc comprehensibilitatea mea. Atat am avut de spus. PA.

O zi din viaţa unui om predispus la dezastre

Standard

Toate încep încetişor să ruleze ca un film prost o dată ce te-ai ridicat din pat. N-ai chef, n-ai nicio înclinaţie spre a face ceva productiv în ziua aia. Iroseşti toată dimineaţa lenevind regeşte în pat şi făcând un minim de cumpărături pentru că frigiderul tău se goleşte mereu când nu te aştepţi. Începi să te pregăteşti pentru muncă la ora 13:00, conştiincios, cu o oră înainte de începerea programului. În decursul acestei ore este absolut imposibil să nu păţeşti ceva. Eu, denumită şi “bleaga”, am reuşit să-mi izbesc piciorul de o oglindă încât să-mi sângereze mai mult decât necesar. Acest eveniment m-a împiedicat evident să ajung la muncă la timp, deoarece inclusiv metroul a hotărât să mă transporte cu viteza unui melc în travaliu,

La muncă nu s-a petrecut nimic interesant, ba chiar aşteptam cu nerăbdare ora 22:00, sfârşitul programului, pentru a merge în club. Evident că am fost reţinută încă jumătate de oră la muncă, deoarece karma mă urăşte. După această lovitură, care m-a făcut să fiu într-o fugă constantă, am mancat la McDoland’s cel mai de câcat meniu posibil, apărut acuma, cu un rahat de sos ciudat, combinaţie între muştar ieftinache şi maioneză expirată. Mi s-a făcut rău.

Clubul a fost ok, prea plin pentru gusturile mele, dar ok. Singura problemă a fost muzica aia expirată, pe care o ascultam când eram pokemon în liceu (voi explica la un moment dat termenul de “pokemon” şi conotaţiile sale). Evident că mi-am cheltuit aproximativ toţi banii, deşi îmi propusesem să nu-mi iau decât esenţialul. Nu m-am putut abţine şi-am băut salitos, vodka, jager, absinth, iar vodka, iar salitos şi tot aşa.

A doua zi a fost demenţială, toţi ăia doi oameni care-mi înconjoară viaţa cu inimioare şi floricele, Ana şi al meu Jamy, au plecat din Bucureşti. So, am rămas singură cuc, într-o cameră demnă de filmele de groază. Am făcut curat, ignorând durerea de cap şi alte simptome dubioase, am fost în Cora pentru a-mi umple frigiderul, evident că am dat şi acolo vreo 2 milioane pe tot felul de câcaturi de care nu am nevoie. Între timp mi s-a instalat o răceală frumuşică.

Nu simt gustul, îmi curge nasul, sunt sătulă de coldrex, stau în casă îmbrăcată de parcă m-aş duce la ski, am frisoane, febră idioată, mâine am de mers la muncă again. Oh shit. Hazard. Mă simt presată de timp, de oameni care nu se gândesc decât la propriile lor probleme idioate şi, evident, răceala mă face să fiu lentă şi bosumflată. I hate it.

Z.

Standard

So, am fost la Zeds Dead. Ştiu, probabil asta nu înseamnă nimic pentru majoritatea dintre voi, da’ vă asigur că e vorba de 2 artişti, “digei” mai precis, cunoscuţi internaţional, care rup basu’. rup urechi, rup boxe şi ocazional te fac să-şi rupi stilul, să te rupi în dans şi să-ţi rupi genunchii izbindu-te frenetic de scenă cu mişcări de alea specifice pentru cunoscătorii de dub.

Anyhow, ideea este că a fost o seară fenomenală în care mă aşteptam să-mi distrug imunitatea şi să-mi îndoi spatele la pogo. Problema a fost că unii n-aveau intenţii de genu’ ăsta. Aşa că m-am apucat să scriu despre asta.

Pe lângă faptul că dracu’ îţi cerea buletinul la intrare, iar tot Atelierul de producţie era plin de puradei d-ăia mai scunzi ca mine, mulţi au venit să se holbeze sau să-şi dea cu părerea (aviz celor care scriu cu înverşunare pe pagina evenimentului că a fost nasol şi prost organizat).

Mă, nene, tu ăla care din proprie iniţiativă şi cu niciun pistol la tâmplă ai dat ăia 40 de lei pe bilet la intrare de unde naiba mai ai cuvinte-n gură să spui că nu s-au meritat banii, că berea era prea scumpă sau că te costa 1 leu garderoba. Ghici ce, dacă luai biletu’ în avans, îţi rămânea şi de o bere şi de garderobă. Prin urmare, degeaba te caci pe tine ca un scârţar care stă pe pensia bunicii. Altă chestie, dacă nu ţi s-a părut evenimentul aşa interesant, de ce naiba ai stat până la 4 dimineaţa ca să te îmbulzeşti la garderobă? Înţeleg, nici mie nu mi s-a părut tot warm up-ul atât de interesant, da’ aşa e în general, nu poţi merge undeva ca să-ţi auzi doar playlist-ul tău. Poate că unii nu suportă fix bubuielile tale preferate, şi, vorba aia, nu eşti la petrecerea ta privată.

Dacă eşti paraşută cu gentuţă roz şi ai venit la concert doar pentru că prietenul prietenei tale a ajuns la pubertatea muzicală şi a auzit o piesa de la Zeds (cel mai probabil popularul mix de la Massive Attack), asta nu-ţi dă ţie niciun drept să transformi ringul de dans în spaţiul tău personal în care zaci ca un hoit şi-ţi sorbi din cocktail. Nu fă mutre de limonadă când mă vezi dansând, că d-aia se şi numeşte ring de dans. Ah, nu-ţi convine că ritmul meu întrece dubstep-ul şi se apropie de crunk? Scuzele mele, data viitoare când mai prind una de genul ăsta, promit să-i dau mai tare cu cotu’ în gură, măcar să-i rămână semn.

În final, pot spune că s-a meritat efortul atât financiar cât şi cel fizic. Am ignorat minorii, am încercat să nu-i rănesc, menghina de la garderobă a fost o adevărată experienţă de viaţă, coatele în gurile fetiţelor de bani gata îmi vor lumina zilele viitoare, muzica a fost maxim super turbo şi toţi rataţii care îşi dau impresii şi-şi scriu reproşurile pe facebook sunt invitaţi să-şi treacă un glonţ prin frunte. Sper ca la următorul concert Zeds Dead să nu vă mai prin pe acolo.

November mood

Standard

Doar pentru că stau indoors în majoritatea timpului, asta nu înseamnă că vremea asta nesuferită nu-mi atinge sufletul ăla mic şi negru. Câcat, încep să cred că există o aşa-numită “astenie de toamnă”, care se manifestă printr-o stare asemănătoare cu moartea anuală a copacilor (da, ştiu, copacii nu mor, ştiu destulă botanică, lol). E o stare de aia de îţi vine să postezi pe facebook câte un status de sinucigaş în care se poate regăsi oricine. Hai, recunoaşteţi, sigur unul din voi ar da un like la “the weather is bad so I should feel bad”. Funny, right?

De fapt, nu, n-am poposit aici, acum ca să mă plâng de vreme ca londonezii. Am început să scriu asta pentru că simt iar nevoia să scriu câte în lună şi în stele sau aşa ceva, dar n-am inspiraţie. Revenind la copaci, trec zilele ca frunzele galbene, trec secundele mai repede ca stropii de ploaie, viitorul pare sumbru precum vremea de afară, dar eu stau şi mă gândesc la El. Ce poetic sună. Eh, ce să zic, e o de aia, cum se zice, o ancoră de care te prinzi cu disperare când eşti în cea mai de câcat situaţie ever. Toţi trebuie să avem o ancoră după părerea mea. Toţi avem nevoie de susţinere sau un şut în fund din când în când, după caz.

Eu am ancoră. Sâc Sâc.