Monthly Archives: February 2013

Critici tipice.

Standard

Pentru că n-am mai scris de o cârcă de ani şi pentru că alţi bloggeri continuă activitatea de a da copy şi paste de pe alte bloguri pe care le consideră inteligente, deci demne de citat, vreau să mă apuc iar, dar întâi trebuie să-mi motivez absenţa: nu din lipsă de inspiraţie, ci din lene d-aia de hipopotam care stă în baltă şi rumegă ceva alge.

Aveam zilele trecute câeva idei năstruşnice de a scrie. Despre viaţa mea în genere, despre cum trec zilele şi mi se scurge viaţa, chestii d-astea triste şi nu prea bune de citit.

A trecut rahatul ăla de Valentine’s şi-mi pare aşa rău că n-am scris atunci, pe moment, un post revoltător la adresa voastră, rataţii care cumpără un trandafir şi scot fata în oraş cu gândul că totul e roz. Din păcate acţiunile voastre simandicoase mă lasă mai rece ca un mort ce pluteşte pe apa. Nu de alta, da’ ce mare şi impertinent idiot te crezi dacă 364 de zile pe an te cerţi cu fufa şi de 14 februarie, care nici măcar nu e sărbătoarea noastră, o ţii în puf şi-o tratezi ca pe o regină? Nu vreau să intru în detalii, dar trebuie menţionat faptul că sunteţi nişte ipocriţi. Şi nu promovez sărbătorile noastre, gen Dragobete. Nici măcar nu ştiu în ce zi pică copia asta împuţită de sărbătoare a îndrăgostiţilor. Ar trebui să existe un holocaust pentru voi, paraşute zâmbitoare care umblaţi pe la metrou cu cadouri şi figuri de mari cocalare. Nu vă mai încăpeţi în piele, deci ar trebui să faceţi implozie. Asta doare şi mai tare când spun că nu sunt genul de forever alone care urăşte sărbătorile pentru că nu are cu cine să le împartă. Eu am jumătatea mea şi fac ceva special în fiecare zi dacă am chef, nu o dată pe an, pentru că societatea îmi cere.

Societatea ne mai cere şi altceva. Să lucrăm, să fim ca nişte furnici, să tragem greul, să facem şi facultatea şi toate la grămadă să le înghiţim şi să zâmbim, ori eu nu văd logica în a fi genul de persoana cu job full time şi facultate, dar să fi tratat de parcă ăla care se duce o dată pe săptămână la facultate, stă acasă la mămica, cu degetu’ în buric, neştiind să deschidă aragazul sau să apese un buton al maşinii de spălat e mai deştept ca muncitorul care chiar contribuie la economia societăţii. Am primit reproşuri de genul “de ce nu le spui părinţilor să te ajute”. Să mori tu că la 24 de ani stai pe banii părinţilor şi-ţi fuţi anii de studenţie beat sau drogat 24 din 24. Află că după ce terminăm facultatea împreună, eu mă angajez cu experienţă, tu stai în continuare acasa, irosind oxigen şi bocindu-ţi de milă.

Pana mea, nu mai vreau să scriu.