Monthly Archives: June 2016

Zmeura merge la doctor III

Standard

Ziua 6: Luni dimineata m-am pornit din nou spre morga aia de policlinica. De aceasta data mi-am luat insotior pentru orice eventualitate: crapat in strada, decedat la metrou, cazut pe scari si rupt gatu’ etc.

Din nou, am avut programarea numarul 15 la ora 11:00. Exact aceeasi programare pe care am avut-o si vineri. Am venit impacata cu gandul, stiind ca vor exista intarzieri, insa nu ma asteptam absolut deloc la ceea ce va urma.

In sala de asteptare erau doua persoane programate la ora 11:00 : programarea numarul 10 si programarea numarul 11. Ce surpriza morbida! Frustrata aia de asistenta, pe langa faptul ca nu are habar sa tasteze la un laptop in secolul XXI, nu stie nici sa faca o programare. Cum cacat sa programezi 3 oameni in acelasi timp la ortopedie? Controlul dureaza 20 de secunde, iar la 11:01 ai alte 3 programari? Intrebare pusa, raspuns descoperit in urmatoarele minute. Asteptand ca niste animale la eutanasie am avut surpriza sa vad alti 3 posibili pacienti care au venit. Care mai de care cu probleme existentiale: un mos cu tensiune ridicata care vroia un tensiometru (desigur ca la ortopedie ti se ia tensiunea..), un domn care si-a luat liber 30 minute de la munca si vroia sa intre urgent etc. Nu vreau sa intru in alte detalii, deoarece oamenii ce asteptau la fel ca si mine nu au nicio vina ca sunt bolnavi.

Idee de baza a acestei zile petrecute la ortopedie este ASTEPTAREA. Am reusit sa intru in cabinet dupa 2 ore! De ce va intrebati? Pentru ca absolut toti oamenii care au venit inainte si dupa mine au intrat INAINTEA mea, decizie luata voluntar de catre asistenta. Ea iesea pe hol si chema fiecare pacient  inaintru, ignorand complet fata mea schimonosita de durere si protestele mele. Programare la 11, sigur. Cu hernie de disc, dureri insuportabile si nervii la pamant, pacientului ii face bine o frumoasa asteptare de 2 ore intr-o sala in care nu te poti intinde, iar singura pozitie “jos” este pe un scaun complet incomod care nu are nimic in plus fata de un scaun electric in acest moment (poate doar partea cu electricitatea).

Doua ore de asteptari pentru nimic. 5 minute am stat in cabinet, 5 minute in care nu mi s-a zis nimic nou. Doctorita nici nu s-a obosit sa se ridice de la birou sa-mi palpeze coloana (macar sa cred ca vrea sa ma ajute). Am cerut trimitere la RMN, mi s-a zis ca nu este nevoie. Doamna doctor a refuzat complet aceasta cerere de parca ar fi platit ea RMN-ul din propriul buzunar. I-am spus ca nu ma intereseaza cat costa, doar sa imi dea o trimitere, insa raspunsul a fost tot acelasi: NU. Surprizator sau nu, nici medical nu a vrut sa imi dea. Pentru ca am avut o singura adeverinta de la munca, iar prima mea vizita a fost la doctorul de familie, adeverinta in original a ramas acolo. La ortopedie eu m-am prezentat cu o copie, insa asta nu a fost indeajuns de buna pentru doctorul de aici. Trebuia sa aduc adeverinta in ORIGINAL, ceea ce inseamna un nou drum la medicul de familie si din nou inapoi la ortopedie. Cam multe drumuri pentru cineva cu hernie, nu? Ce conteaza, nu e ca si cum doctorul ortoped ar fi avut durerile mele.

Fara trimitere si fara medical, am considerat ca nu mai am nimic de pierdut, asa ca mi-am varsat of-ul. Le-am spus doctorilor ca am de gand sa merg la o clinica privata sa-mi fac RMN-ul si restul pentru ca nu mi se pare normal ca un pacient diagnosticat cu hernie sa astepte 2 ore, sa fie pus pe drumuri si sa i se refuze o amarata de trimitere, nu mi se pare normal ca un pacient cu hernie de disc sa fie diagnosticat pe baza unui stranut, dar sa i se refuze posibilitatea de a afla ce vertebre sunt afectate. Cum as putea sa fac un tratament special daca nu stiu ce am? Am nevoie de gimnastica medicala, de masaj, de kinetoterapie, dar toate astea pot sa le fac DOAR daca stiu exact ce am? Daca am nevoie de operatie? Daca e grav? Daca am altceva, iar diagnosticul e gresit? Doctorita a dat din umeri, ignorand complet ce turuiam si mi-a zis sa ii aduc adeverinta de la munca in original, altfel ea nu da medicale pentru ca “asta incalca legea”. Oblivious. M-am simtit de parca purtam o discutie cu un cartof retardat mintal. Am tacut, am dat buna ziua si am plecat.

Nu stiu cum este posibil asa ceva. Inteleg ca sunt tanara si in putere, inteleg ca am toleranta ridicata la durere, insa comportamentul acestor “doctori” este inacceptabil. Macar de-mi ofereau un motiv VALID pentru care toate babale au intrat inaintea mea la doctor. Macar de-si cereau scuze si-mi dadeau un cacat de trimitere la RMN. Nu costa nimic daca-mi trantea o mazgalitura pe foaie c-o parafa retardata doar ca sa umblu mai departe pe la RMN-uri. Nu costa nimic. Nu costa nimic daca imi dadea medical si-mi spunea “adu-mi adeverinta aia cand ti se reface spatele” sau “poti trimite pe cineva sa o aduca”. Nu. Trebuia eu, om cu spatele rupt in doua, sa umblu pe drumuri ca sa le aduc o bucata de foaie infecta. Trebuia eu, om cu spatele rupt in trei, sa astept 2 ore pentru a primi doar refuzuri. Este trist ce se intampla. Este trist mai ales pentru ca eu sunt unul din multii angajati care platesc taxe pentru aceste servicii. Inteleg, salariile doctorilor nu sunt bune, salariile doctorilor sunt o batjocura, situatia lor este din ce in ce mai precara.. dar asta nu inseamna ca au dreptul divin sa-si tratezi pacientii ca pe niste carpe. Eu am fost civilizata, am asteptat, am strans din dinti, insa n-am primit nimic in schimb. Nici macar un cacat de consolare ca-mi va trece durerea.  Cand am precizat ca am asteptat doua ore ca sa intru in cabinet si incepe sa ma doara spatele foarte tare, stimabila doamna doctor si-a strans buzele intr-un cerculet dezaprobator si mi-a zis “nu e de la stat domnisoara, e de la mers, nu trebuia sa umblati atata pe afara”. NU ZAU!? Ma trimiti de la ortopedie la doctorul de familie, inapoi la ortopedie, inapoi la doctor cu zece programari si zece mii de minute de asteptare, cu prezenta mea obligatorie acolo, dar eu NU TREBUIE SA UMBLU? Fuck off.

Urmeaza ziua 7.

Zmeura merge la doctor II

Standard

ZIUA 2, care a coincis surprinzator cu Inaltarea, a fost una din cele mai neputincioase zile din viata mea. Nu am rezolvat nimic sunand pentru programare, caci cabinetul nu m-a putut “strecura”. E de la sine inteles.  Nu sunt eu religioasa cea mai extraordinara de pe pamant, dar am aflat cu stupoare ca in zilele cu astfel de sarbatori importante in care toate babele sunt prezente in tot orasul, cerand sa stea jos in metrou/RATB/sala de asteptare/ parc etc., dupa 4-5 ore de stat la biserica in picioare, nu se poate face programare nicaieri. Toate babele merg la ortopedie sa-si ia reteta pentru osteoporoza, genunchi umflat, coloana stramba etc. (multumindu-I lui Dumnezeu pentru ca le trece durerea dupa 20 pastile). Am facut programare pentru ziua urmatoare.

Ziua 3: Am reusit sa imi fac programare la ora 11. Programarea numarul 15.

Mi-am luat liber de la plantatie, rezervandu-mi toata ziua doar pentru doctori, medicamente etc. Totul suna bine-n capul meu, insa poate ati uitat ce am zis in articolul precedent: am o mica si RAUTACIOASA hernie. Durerea era surda, dar permanenta. Puteam merge singurica, puteam sa ma aplec sau sa fac orice lucru cotidian, asta pana cand nesimtita asta de hernie a hotarat ca este o zi minunata sa-mi arate cine e “sefa”. Am stranutat. Yes. Hapciu. Atat a fost. Atat mi-a trebuit. Am simtit durerea a o mie de ghiare de pisica-n zona lombara. Muschii mi-au inghetat. Durerea a inceput sa zvacneasca haotic din numeroase puncte ale coloanei. Amin. I dieded.

M-am dus la doctor in pijama (ce bine ca nu port tampenii cu hello kitty, ci pantaloni de trening si tricouri plicticoase).Mi-am pus sosetele cu un umeras. Atat de grav era. Am inceput sa plang in metrou. Am crezut ca mor pe strada. Atat de grav era. Am ajus la doctor cu lacrimi in ochi doar sa realizez ca SISTEMUL nu e facut sa salveze vieti ci sa numeroteze pacienti pe listele de asteptari. Am luat un loc in holul grotesc al clinicii si am inceput sa astept cumincioara. Urmatoarea conversatie prin mesaje a avut loc DUPA ORA 11 in timp ce asteptam:

O: E o tanti aici… asteapta la un alt cabinet.. sta ascunsa dupa colt si respira ca Darth Vader.

J: Si in cabinet nu e nimeni? sau ti-a zis sa astepti?

O: mi-a zis sa astept. E o baba inauntru si au inceput sa apara si altii..

J: ok. Dar tu urmezi dupa cine e inauntru, nu?

O: nu stiu, mi-a zis sa astept.

J: Ok love. Sper sa nu te tina mult

O: Baba aia (darth vader) vorbeste ca un mafiot Italian numit Giovanni, ca in filmul Nasul

O: Tocmai a iesit baba si a intrat alta baba pentru ca asa a zis doctorita. Evident ca la mine nu e urgent

J: spui cand mai iese ca e nevoie urgent si la tine si ca ai trimitere si programare pt ora 11

Conversatia asta m-a distras de la durere, fiind in plina criza de hernie. Dupa cum ziceam: durerea a o mie de ghiare de pisica infipte in zona lombara. Comparatia perfecta.

Pe la 12:00 m-a primit si pe mine in cabinet.

Incaperea nu era la fel de trista ca holul. Gresia era mai noua. Faianta se ridica pana-n tavan, acoperind camera cu-n alb laptos. Pe pereti erau atarnare niste mulaje ale corpului uman vechi din 1900 toamna. Unul prezenta oasele, altul prezenta muschii. Eram fascinata de rezistenta acestor mulaje din cauciuc/plastic si de culoarea lor dobandita de-a lungul timpului. Biroul doctorului era mare, plin de cablaraie infipta intr-un laptop la care statea asistenta.

Aici m-am lovit de cele doua doamne distinse care mi-au ignorat plansetele timp de o ora pentru ca ele aveau de dat retete compensate babelor. Asistenta era o fetiscana la 35-40 de ani, tunsa scurt si roscat ca un pechinez, cu unghii argintii si capacitati imposibil de descris cand vine vorba de computer skills. Sa spunem doar ca femeia tasta cu un deget uitandu-se de doua ori la tasta inainte sa o apese.

Doamna doctor, specialist ortoped, era mai in varsta, deci cu o experienta mai vasta cand vine vorba de ignorant pacienti. Daca ii scoti halatul de doctor si-o trantesti la piata intre rosii si zarzavaturi, nici nu-ti dai seama ca femeia are atat de multe studii. Capacitatile ei de a conversationa cu o fiinta umana in durere erau nule. Zambea tamp ca o broasca, zigandu-mi ca trebuia sa vin mai devreme. Cand dom’le? Programare n-am putut face ca sunteti “ocupati”, iar cand imi fac programare astept o ora. CAND sa vin mai devreme?

Iar consultatia a durat fix 5 minute ceea ce e foarte mult, avand in vedere ca jumatate din timpul asta boceam ca o profesionalista la inmormantari. Mi-a dat reteta si m-a trimis acasa. Diagnosticul mi-a fost dat pe baza stranutului de dimineata si doua – trei palpari de deget pe coloana. Am primit reteta si mi s-a spus ca trebuie sa am 3 zile de repaos total. Numai bine: vineri, sambata, duminica am repoas iar luni vin din nou la ortopedie sa vedem ce dracu’ facem mai departe. Nu mi s-a explicat nimic altceva, de ce sa mi se explice? Cuvintele costa, iar eu probabil nu am lasat destul bacsis intre cablurile de pe birou. Am plecat schiopatand dupa cele 5 minute pentru care a trebuit sa astept o ora, am aruncat cu bani la farmacie si m-am intors acasa.

Dupa aceasta “escapada” deja am ajuns cu nervii intinsi la maxim. (si aici ma refer si la nervii spinali care imi zvacneau de durere). Nu exista cuvinte sa explic dezgustatoarea experienta pe care am avut-o insa asta nu a fost sfarsitul. Am patit MAI multe.

Credits: multumesc J. pentru ca esti mereu alaturi de mine, multumesc mamei pentru suportul psihic si salteaua ortopedica, multumesc tuturor carora le pasa. Sunt inconjurata de oameni frumosi. I love you all.

Urmeaza ziua 6 (4 si 5 am stat in repaos total, am mancat ca o scroafa si am dormit cate 16 ore pe zi, deci nu e nimic interesant de povestit)

Zmeura merge la doctor

Standard

Buna ziua,

Sa trecem peste prezentari si ambiante si sa presupunem ca nu m-am oprit niciodata din oripilanta mea aventura pe acest blog. De asemenea, as dori sa multumesc “fanilor” pentru ca imi citesc articolele in continuare (ce credeati? vad cand cineva imi acceseaza paginile, desi interestul pentru nervozitatea zmeurei mi-a scazut semnificativ datorita stilului de viata pe care l-am adoptat: sclavismul corporatist si numaratul banilor saptamanal).

In orice caz, am revenit cu forte noi pentru a sublinia situatia curenta in care ma aflu, situatie care merita povestita la un foc de tabara, in padure, ca substitut pentru o poveste de groaza veritabila.

Pentru a va introduce in context, trebuie neaparas sa va povestesc despre exceptionala mea persoana: Am facut o mica si rautacioasa hernie de disc. Pentru cine are asa ceva sau cunoaste pe cineva care are asa ceva sau cunoaste pe cineva care cunoaste pe cineva care are asa ceva, hernia de disc este a dracu’ de dureroasa si-ti strica cele mai frumoase momente din viata. Vrei sa iti pui sosete? Nope, ia durere. Vrei sa te apleci la oglinda sa vezi ce ai in ochi? Nope, ia durere. Vrei sa stai la birou? Nope, ia durere. Vrei sa iei motanu’ in brate sa-l smotocesti? Nope, ia durere. Vrei sa stai in pat? Nope, ia durere. Vrei sa te intinzi? Nope, ia durere. Si lista poate continua la nesfarsit.

Pentru ca am dobandit aceasta mirobolanta durere-n coloana, m-am hotarat sa ma duc la medicul de familie. Medic pe care nu l-am mai vizitat din 2014 cand am avut arsuri de gradul 2 pe piept si mana. Va imaginati deci cat de des merg eu la medici si cat de mult imi plac aceste vizite. Ca sa intelegeti mai bine povestea voi face o desfasurare pe zile:

ZIUA 1: Am ajuns la doctorul de familie. Am zis ce ma doare. Doctorul a zis “nu e nimic grav, dar va dau trimitere la ortopedie si o retata cu x pastile”. Totul bine si frumos. Luat reteta, platit 50 RON pe medicatie, primit trimitere catre ortopedie, la clinica Dorobanti. Din acest punct al calatoriei mele nu am mai stiut ce se va intampla, fiind trimisa intr-un taram necunoscut, plin de balauri si printese.

Am cautat pe net clinica si sectia de ortopedie. Am incercat sa sunam la numarul de telefon afisat, insa o voce confuza ne-a explicat ca acest numar nu mai apartine cetralei din policlinica de vreo 3-4 ani. “Extraordinar”, mi-am zis in minte. “Nu se putea mai bine” – site-urile afiseaza in continuare un numar de telefon incorect! Asta e un semn bun pentru mine. Daca toti suna la numarul ala sa faca programari, sigur doctorii aia stau degeaba toata ziua si joaca macaua pe paturile de spital. (Am incercat sa fiu pozitiva undeva-n adancul sufletului; incercand sa ma agat de orice idee tembela care sa ma faca sa cred ca totul va fi bine). Ne-am decis sa mergem pana la clinica pentru a vedea ce program au cei de la ortopedie si ce programare pot sa-mi fac. Evident aceasta clinica este undeva pe la Romana, insa nu va asteptati la ceva vizibil. Nu exista niciun semn care indica o policlinica in zona respectiva, nimic. Iar daca apelezi la google maps, te trimite undeva la Aviatorilor la Clinica privata Regina Maria, care este pe Dorobanti. Puf! Ne-am descurcat noi, pentru ca suntem baieti destepti, insa unde am ajuns depaseste orice imaginatie bolnava.

Clinica se afla intr-un gang dubios, flancat de doua cladiri: Cladirea de pe stanga parea renovata de curand, pompoasa. Nu m-am sinchisit sa citesc ce anume se desfasura in aceasta cladire insa observam babe cum ies, deci posibil ceva medical, tratamente, medici de familie etc. A doua cladire, cea de pe dreapta, parea abandonata. Tencuiala pusa acum 20 de ani e acum cojita pe la grinzi si colturi, iar culoarea galbena e stacojie, imbibata cu apa si acoperita cu muschi. Lemnul grinzilor si acoperisul sunt crapate de vreme si uscate de soare. Mi-e si frica sa trec pe aici, gandindu-ma ca-n orice secunda voi da coltu’ sub ruinele astea galbejite fara sa apuc sa fac un testament in care imi las toata averea motanului.

Policlinica Dorobanti e ceea ce putem numi cu incredere un edificiu ce inglobeaza toate influentele arhitecturale comuniste intr-un mic si trist cub cu geamuri unde bolnavii isi dau duhu’ pe saloane. Palaria jos cand vine vorba de termopane, toate geamurile par schimbate, insa  80% din suprafata cladirii este acoperita cu pancarte dubioase ce ascund eroziunea peretilor si vopseaua pusa de bunicul lui Ceausescu. Atat mi-a fost. Am ajuns si eu intr-una din institutiile romanesti, in care ar trebui sa se bage bani, dar asta ar insemna mai putine masini de lux parcate la Parlament.

Mi-a murit sufletul la intrare, parol. In fata clinicii, un schizophrenic isi dadea gentil palme peste genunchi, stand rezemat de o balustrada ruginita. La intrarea in clinica, o baba durdulie cu gambele foarte umflate se chinuia sa urce cele trei trepte. Pe usa de la intrare, un afis mare, mazgalit de mana in care se spunea ca fiecare cabinet trebuie sa contribuie cu x bani pentru centrale termice. Va dati seama in ce mediu traiesc acesti doctori. Acesti oameni care au rupt bancile facultatii, au ingalbenit paginile cartilor de medicina, au stat noptile la invatat, in timp ce politicienii faceau 3 ani la Romano-Americana, si aia 3 cu prezenta la examene (optionala, desigur). Mi-am luat inima in dinti si am intrat si eu in clinica.

Inauntru se desfasura un hol dreptunghiular cu un panou imens cu specialitatile in ordine alfabetica si corpul cladirii in care se afla acestea. Din fericire am nimerit corpul cladirii din prima, insa simteam cum ceva ma strange in spate. Am intrat apoi inspre zona cu Ortopedia. Aici am gasit acelasi tip de “aranjament”: marmura sparta pe jos, sigur stiti modelul ala tipic pe care il vedem in toate cladirile construite pana in anii ’90, mozaic gri-murdar pe pereti si nenumarate afise lipite cu scotch. Afise pentru spalat creiere cu familii fericite si zambitoare care stau in parc la picnic, batrani care fac exercitii pe plaja la apus de soare  – toate acestea le puteti dobandi doar daca veti cumpara noul medicament pentru reumatism “blablabla – nobody cares”.

Mozaicul era cazut si inlocuit pe alocuri cu patratele verzui care imi aduc aminte de culoarea sticlelor vechi de bere. Prizele vechi sunt abandonate, ruginite si arse, insa solutia nu a intarziat sa apara: sunt trase noi cabluri si prize patrate de plastic troneaza langa arsurile antice. Scaunele sunt de doua tipuri (comfort dom’le, comfort): pot sa aleg scaun tare sau scaun moale. Scaunul tare e plastic albastru, fix albastrul ala nervos pe care il gasim si la metrou. A dracu’ de incomode scaunele alea. Am incercat sa stau jos, insa coloana mea se simtea de parca am pedepsit-o. Celalalt tip de scaun era cel moale: scaun simplu, de birou, legat cu lant de celelate scaune. Yep, ati citit bine. Scaunele erau legate cu lant! Scaune negre, simple, care erau acum gri, pline de praf, cu materialul rupt si murdar, buretele rupt si el, scobit de vreun pacient neastamparat. Am murit pentru a zecea oara in ziua respectiva cand am vazut aceste lucruri. Am murit pur si simplu. Am luat programul/numarul corect de telefon si ne-am tirat de acolo, sperand ca doctorii totusi isi vor face datoria cand ma voi intoarce la control.

Va urma ZIUA 2…