Monthly Archives: November 2017

Viata in Popesteles

Standard

Azi, doozeci si trei ale lunii curente, anul fatidic doomii saptesprezece, am asistat neputincioasa cum proasta satului Popesti era sa-si sparga dintii in treptele de la metrou pentru ca era mai important sa trimita mesaj lu’ iuby decat sa vada pe unde mama dracului calca. Nu-mi pare rau ca am ras.

Pe aceasta cale as dori sa rog tineretul din ziua de azi, sa lase-n pana mea telefonul, cartea, tableta, mp3 playeru’, ipodu’, tastatura sau orice alta bazaconie macar asa.. cand urca scarile, cand traverseaza strada sau cand fac orice alta activitate care necesita minimum de atentie. Nu de alta, da’ am impresia ca multitasking-ul nu e punctul vostru forte si daca nu puteti sa va folositi functia locomotorie decat printr-un efort maxim al singurului neuron cu care va mandriti, atunci selectia naturala s-ar putea sa va prinda din urma.

Si daca tot am deschis subiectul Popesti-Leordeni, hai sa vorbim despre viata la tara. Viata in Los Popesteles, cum imi place mie sa spun…

Voi incepe prin a-i sugera melteanului cu numar de Vrancea sa-si mute conserva de pe locul meu de parcare, pentru ca e proprietate privata. Si tot odata, doresc sa-i urez numai de bine : stergatoare rupte, apa in benzina, cuie in cauciucuri, rahat de porumbel pe parbriz, sobolani la motor, rugina peste tot si sper sa-ti fure cineva capacele. Doar asa, pentru ca esti meltean, pentru ca nu locuiesti in blocul asta si pentru ca ma doare-n cot ca ai astigmatism si nu stii sa parchezi intre linii.

Apoi, dragului vecin de la patru.. stii.. nu ne stim, da’ eu stiu ca ai  doar doua scaune si-o masa in tot apartamentu’ ala. De ce intrebi? Pai pentru ca iti muti zilnic mobila si-ti zgarii parchetu’. Presupun ca noaptea dormiti pe masa in dormitor, dimineata mutati masa in bucatarie ca sa mancati, si seara dansati lambada in living, cu cate un scaun pe post de partener ca sa nu va plictisiti. La Jumbo poti cumpara niste protectii de parchet la doi lei si le lipesti pe picioarele mesei sau ale scaunelor. DOI LEI te costa toata afacerea asta. Daca n-ai bani ca ti-ai facut imprumut pe 245 de ani, atunci coboara la apartamentu’ 20.. am eu si pentru tine.

Apoi, am vecina de la casa din fata.. tinerica si vioaie. Ea nu stie, dar eu de la etaju’ 3 ma uit la ea in curte ca la cinema. Strange-ti si tu gunoaiele alea.. ca stau in ploaie de doua saptamani. Nu ti-e asa, un pic jena, cand pleci la munca dimineata si treci printre bucati de lemn, cartoane, hartii, sticle aruncate si tot felu’ de cacaturi? Viata ta e ca o carte de colorat de aia ieftinache – cu coperta de plastic frumos colorata, dar cu foi reciclate care seamana cu hartia aia igienica pe care o cumperi la 50 de bani si te zgarie cand te stergi.

Mamelor din Popesti, le doresc un parc, o gradinita, o scoala, trotuare asfaltate si zero gropi. De ce? Pentru ca ele nu s-au gandit la toate cele mentionate mai sus si acum bocesc pe toate retelele de socializare de parca nu a fost decizia lor sa isi ia apartament in Popesti. Nu de alta, da’ apartamentele astea nu-s ca ouale Kinder, cumperi si gasesti surpriza. Eu consider ca ati fost in zona, ati vazut unde e construit blocul, ati vazut imprejurimile ..Da, stiu, primaria ar trebui sa investeasca in aceste lucruri, insa daca nu v-ati trezit din luna de miere sau din concediu prenatal, traim in Romania, partidul principal din Popesti e PSD, partea de Popesti Vechi probabil nu plateste nicio taxa pentru ca tiganii de pe acolo fura curent, se caca in fundu’ curtii, au apa la fantana si gunoiul il arunca in ghenele noastre lucioase.

Prapaditilor care nu si-au cumparat loc de parcare pentru ca aveau bani doar de garsoniera, benzina la bemveu’ si pate, as vrea sa le cada un meteorit pe botu’ masinii fix atunci cand; parcheaza pe trotuar sau isi lasa masina pe avarii cate o ora in mijlocul strazii, merg in tromba prin balti de parca viteza mai mare le va face masina sa leviteze deasupra oceanului, claxoneaza cand n-au loc de pietonii care si asa nu au trotuare.

Posesorilor de animale care habar nu au sa aiba grija de ele si le pierd ocazional.. cam o data pe luna.. sper sa va pierdeti voi in junga dupa ce jucati Jumaji.

Cam atat pentru azi. Old school Zmeura returns.

Cosmar IV

Standard

Am febra. Infectia mi-a incatusat capacitatile cognitive. Ascult golul din muzica sau poate n-ascult nimic. Cu o miscare mecanica mi-am infipt castile-n urechi si-am inceput sa ascult cum muzica devine ceva ce nu mai e muzica. Apas butonul de volum, dar nu merge. Aud acum doar zgomote-n fundal si totusi volumul ala blestemat nu e indeajuns sa inteleg ce ascult. Clipesc. Ma uit pe tavan. Clipesc din nou si muzica devine culoare, culorile devin fum iar fumul ma transpune intr-o stare de transcendenta.

Clipesc. Vad culori. Clipesc si sunt in fata geamului. Vad cartierul, parcarea din fata blocului. Recunosc fiecare masina, fiecare creanga, fiecare alee, dar nu recunosc culorile. Totul e gri si albastru posomorat. Ca o zi de toamna suparata pe mine. Sta sa ploua. E monotonia de toamna-iarna cu un iz funebru. Parca ar ploua, dar e uscat. E o vreme anticipativa. E prea liniste. Urasc linistea.

Pasesc pe geam si imi continui drumul pe alee. (acum cand apuc sa scriu, realizez ca am pasit pe geamul etajului trei si am ajuns pe una din alei fara a-mi explica procesul asta de teleportare in vis. Miscarea de a pasi peste geam imi pare foarte naturala). Imi continui drumul pe alee pana cand o vad pe ea. Sta pe banca si plange. In fata ei, un animal mare si alb rasufla greu. Moare. Nu e sange. Nu vad nimic. Nu imi aduc aminte nimic, dar stiu ca moare.

Brusc, in fata mea se inalta un individ cu o pusca incredibil de lunga in mana. E inalt, solid si intreaga lui infatisare pare rupta dintr-o animatie proasta. Are cap de cal. Figura satanica de cal, cu dinti lungi, plini de spume. Ranjeste spre mine. Rade in hohote, iar rasul lui imi ingheata orice miscare. Incerc sa fug, dar pasesc greoi, in reluare. Ma indrept inspre casa, insa ii simt prezenta in spatele meu, gata sa ma ajunga. Picioroangele lui se misca prea rapid. Il aud in spate, ii simt respiratia.

Ajung in bloc si ma indrept spre scari, insa nu mai exista trepte. Totul e acum o inclestare de coarne de cerb foarte ascutite.Trebuie sa ajung acasa – e singurul loc sigur in subconstientul meu. Incerc sa ma catar pe coarne. Miscarile mele devin rapide si mecanice, iar imaginile devin o reluare a unei reluari. Ma vad din exteriorul meu cum ma agat de aceleasi coarne din nou si din nou si din nou. Cu cat inaintez mai mult cu atat vad mai mult sange pe coarnele peste care am mai trecut de 10 ori. Ma simt de parca fug in cerc. Mi-am spintecat palmele, mi-am despicat degetele, mi-am sfasiat sperantele si mi-am injunghiat sufletul.

Cosmarul III

Standard

Simt si aud vantul. E rece ca prima zi de iarna. Miroase a iarna. Aud vantul cum suiera pe sub usa. E un sunet specific, usor de inteles, usor de ascultat. Simt vantul cum imi raceste una din tample. Ce naiba? Ce caut pe jos si cum am ajuns aici? Simt vantul cum incearca din rasputeri sa ma rapeasca din amorteala. Salvatorul meu, vantul.

Incerc dar nu pot. Incerc sa deschid ochii larg, dar pare-se ca nu m-asculta niciun muschi. Imi pare ca osul ala sfenoid nu mai are nimic atasat de el, nimic functional. Incerc, incerc, incerc. Incercarea devine laitmotivul acestei lupte pe care o port singura.

Nu-mi pot misca mainile. Sunt legate; sunt infasurate; nu sunt unde ar trebui sa fie. Pe sub usa vantul continua sa-mi dea de inteles ca locul meu nu este acolo. Reusesc intr-un final sa-mi deschid ochii, cat de cat. Vad totul in ceata, ca si cum intreaga incapere este plina de fum alb. Totul pare alb. Podeaua pe care imi racoresc tampla este alba, cu mici crapaturi de vopsea. Vopseaua e veche, dar curata. Crapaturile tradeaza varsta oricui. Peretii par a fi albi. Nu vad bine. Pare a fi un alb laptos. Inchid ochii, deschid ochii. Repet. Nu clipesc mecanic, ci ma chinui sa obtin aceasta miscare controversata. Pereti sunt ca niste nori pufosi.

Inghit in sec, simt amar. Simt gust de pastile. Gata, stiu unde sunt. E prea liniste in capul meu. Atac de panica scurt. Ma trezesc.