Exercitiu de literatura – Cosmarul I

Standard

Un vant rece, pornit din senin si izbindu-ma direct in fata, m-a readus la realitatea celor ce ma inconjurau. Am vazut, cu surpriza, ca totul imi era strain. De fiecare parte a mea se intindea o campie goala si pustie, acoperite din belsug cu ierburi uscate care fosneau si suierau in vantul de iarna.
Itindu-se din ierburi, la distante mari una de alta, erau stanci cu forme ciudate si culori intunecate. Pareau sa fie intelese intre ele, sa schimbe priviri cu talcuri prea putin linistitoare, ca si cum isi saltasera capetele ca sa observe desfasurarea cine stie carui eveniment prevestit. Cativa copaci decrepiti, ici si colo, pareau conducatorii acestei tacute conspiratii rauvoitoare.
Ma gandeam ca ziua trebuie sa fie trecuta bine de jumatate, desi soarele nu se vedea. Si, cu toate ca imi dadeam seama ca aerul este taios si rece, constiinta acestui fapt era mai putin rationala decat fizica – nu simteam nici un discomfort. Peste intregul peisaj posomorat atarna o patura de nori josi si plumburii, ca un blestem vadit. In toate se simtea o amenintare si o prevestire – o aluzie la rau, un indiciu al mortii. Pasari, fiare, gaze – nici urma nu era de ele. Vantul suspina prin crengile goale ale copacilor morti si iarba cenusie se apleca, soptind pamantului groaznicul sau secret. Dar nici un sunet sau nici o miscare nu spargea incremenirea acelui loc sinistru.
Printre ierburi, am vazut cateva pietre, tocite de vreme. Fusesera, fara indoiala, cioplite de mana omului. Sparte, acoperite cu muschi si jumatate afundate in pamant, unele erau rasturnate, altele zaceau povarnite; nici una nu era dreapta. Erau pietre funerare, dar mormintele, ca forma, nu mai existau: nici movile, nici adancituri ale solului; anii le netezira pe toate. Ici-colo zaceau imprastiate blocuri masive, care indicau locul unde un mormant mai fastuos sau un mormant ambitios isi lansa, odinioara, firava lui sfidare impotriva uitarii. Aceste relicve – aceste vestigii ale desertaciuniisi amintirii, ale afectiunii si evlaviei – pareau atat de vechi, de stricate, degradate si patate! Locul insusi parea asa de neglijat, de parasit si de uitat, incat nu a putut sa nu ma gandesc ca eram descoperitoare locului de ingropaciune ale unei gene arhaice, din care nici macar numele nu dainuise.
Ocupata cu astfel de consideratii, o vreme nu am luat seama la ce se petrece cu mine, dar, curand, am inceput sa ma intreb: “cum am ajuns aici?” Un moment de gandire a inceput sa limpezeasca totul si, in acelasi timp, sa si explice – desi intr-un mod nu prea linistitor – caracterul deosebit cu care imaginatia mea investise tot ceea ce vedeam sau auzeam. Eram bolnava. Acum imi aminteam ca fusesem doborata de o febra subita. Mama imi spusese ca, in perioadele de delir, tipam incontinuu dupa aer si libertate si ca fusesem tinuta la pat ca sa ma impiedice sa evadez. Acum reusisem, probabil, sa pacalesc familia si cu vigilenta am plecat sa hoinaresc – nu-mi puteam imagina incotro. Era limpede ca ma aflam la o distanta considerabila de oras.
Nu se vedea, nici nu se auzea vreun semn de viata omeneasca. Nici claxonul unei masini, nici latratul cainilor comunitari, nici tipetele copiilor la joaca – nimic, in afara acelui loc funerar posomorat, cu aerul lui de mister si groaza pe care i-l conferea mintea mea tulburata. Oare nu incepeam iar sa delirez aici, unde nu era nimeni sa ma ajute? Intr-adevar, oare nu era totul o nalucire a nebuniei mele? Am strigat, cu glas tare, numele mamei si al surorii mele, mi-am intins bratele ca sa le caut pe ale lor, in timp ce mergeam printre pietre pravalite si iarba uscata.
Un zgomot in urma mea m-a facut sa ma intorc. Se apropia o salbaticiune – un ras. Un gand mi-a trecut prin minte. Daca ma pierd aici, in pustietate, daca imi revine febra si imi pierd cunostinta, fiara se va repezi la mine sa ma sfasie. Am sarit asupra ei cu strigate, dar animalul a pasit linistit, la o mica distanta de mine, si a disparut in spatele unei stanci.
O clipa mai apoi a aparut capul unui barbat, ivindu-se ca din pamant, putin mai departe. urca panta cea mai indepartata a unui deal. Curand ii aparu vederii intregul trup, profilat pe fundalul norilor cenusii. Era jumatate gol, jumatate imbracat in piei de animale. Avea parul neingrijit, barba lunga si in dezordine. Intr-o mana purta un arc si sageti, in cealalta tinea o torta cu flacara puternica, lasand in urma o dara de fum negru. Mergea incet si cu grija, de parca i-ar fi fost frica sa nu cada in vreun mormant deschis, ascuns de iarba inalta. Aceasa stranie aparitie m-a surprins, dar nu m-a nelinistit. Am facut astfel incat sa il internsectez si ne`am intalnit aproape fata in fata.
L-am abordat cu obisnuitul salut “Buna ziua”. Nu mi-a dat nici o atentie, nici nu s-a oprit din drum. “Nu va suparati, am continuat eu, sunt bolnava si m-am ratacit. Va rog, indrumati-ma inspre oras”. Barbatul a izbucnit intr-o incantatie barbara, rostita intr-o limba nestiuta de mine, si a trecut mai departe.
O cucuvea tipa sinistru pe creanga unui copac putrezit, iar alta in departare. Am privit in susu si printr-o crapatura a norilor am vazut constelatii si luna. In toate existau semne ca e noapte – rasul, torta omului, cucuveaua. Si cu toate acestea eu vedeam . Vedeam chiar si stelele, in lipsa intunericului. Puteam vedea, dar se pare ca nu puteam fi nici vazuta, nici auzita. Sub ce cumplit blestem traiam ?
M-am asezat la radacina unui copac mare, sa chibzuiesc serios ce era mai bine de facut. Nu ma incapea indoiala – eram nebuna. Era plina de voiosie si energie, iar simturile toate pareau ca-mi sunt in alerta. Percepeam aerul ca pe o substanta cu greutate, puteam auzi tacerea.
O radacina groasa a gigantului copac unde ma asezasem cuprindea cu imbratisarea ei o piatra de mormant, din care o parte patrunsese in adancitura facuta de o alta radacina. Desi serios distrusa, piatra era, astfel, in parte protejata. Muchiile erau tocite si rotunjite, colturile – de mult roase , suprafata era scrijelita si aspra. Aparent, piatra marca mormantul din care rasarise copacul, cu secole in urma.
O rafala brusca de vant a dat la o parte cateva frunze si crengute uscate de pe piatra. Am vazut literele sapate ale unei inscriptii si m-am aplecat sa o citesc. Dumnezeule! Acolo era scris numele meu – intreg! – cu ziua nasterii mele.. cu ziua mortii mele! O linie dreapta de lumina a aprins intreg copacul pe o parte a lui, in timp ce eu stateam in picioare, cuprinsa de groaza. Soarele aparea la rasarit. Stateam intre soare si copac, dar nici o umbra nu intuneca scoarta acestuia! …

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s