Cosmar IV

Standard

Am febra. Infectia mi-a incatusat capacitatile cognitive. Ascult golul din muzica sau poate n-ascult nimic. Cu o miscare mecanica mi-am infipt castile-n urechi si-am inceput sa ascult cum muzica devine ceva ce nu mai e muzica. Apas butonul de volum, dar nu merge. Aud acum doar zgomote-n fundal si totusi volumul ala blestemat nu e indeajuns sa inteleg ce ascult. Clipesc. Ma uit pe tavan. Clipesc din nou si muzica devine culoare, culorile devin fum iar fumul ma transpune intr-o stare de transcendenta.

Clipesc. Vad culori. Clipesc si sunt in fata geamului. Vad cartierul, parcarea din fata blocului. Recunosc fiecare masina, fiecare creanga, fiecare alee, dar nu recunosc culorile. Totul e gri si albastru posomorat. Ca o zi de toamna suparata pe mine. Sta sa ploua. E monotonia de toamna-iarna cu un iz funebru. Parca ar ploua, dar e uscat. E o vreme anticipativa. E prea liniste. Urasc linistea.

Pasesc pe geam si imi continui drumul pe alee. (acum cand apuc sa scriu, realizez ca am pasit pe geamul etajului trei si am ajuns pe una din alei fara a-mi explica procesul asta de teleportare in vis. Miscarea de a pasi peste geam imi pare foarte naturala). Imi continui drumul pe alee pana cand o vad pe ea. Sta pe banca si plange. In fata ei, un animal mare si alb rasufla greu. Moare. Nu e sange. Nu vad nimic. Nu imi aduc aminte nimic, dar stiu ca moare.

Brusc, in fata mea se inalta un individ cu o pusca incredibil de lunga in mana. E inalt, solid si intreaga lui infatisare pare rupta dintr-o animatie proasta. Are cap de cal. Figura satanica de cal, cu dinti lungi, plini de spume. Ranjeste spre mine. Rade in hohote, iar rasul lui imi ingheata orice miscare. Incerc sa fug, dar pasesc greoi, in reluare. Ma indrept inspre casa, insa ii simt prezenta in spatele meu, gata sa ma ajunga. Picioroangele lui se misca prea rapid. Il aud in spate, ii simt respiratia.

Ajung in bloc si ma indrept spre scari, insa nu mai exista trepte. Totul e acum o inclestare de coarne de cerb foarte ascutite.Trebuie sa ajung acasa – e singurul loc sigur in subconstientul meu. Incerc sa ma catar pe coarne. Miscarile mele devin rapide si mecanice, iar imaginile devin o reluare a unei reluari. Ma vad din exteriorul meu cum ma agat de aceleasi coarne din nou si din nou si din nou. Cu cat inaintez mai mult cu atat vad mai mult sange pe coarnele peste care am mai trecut de 10 ori. Ma simt de parca fug in cerc. Mi-am spintecat palmele, mi-am despicat degetele, mi-am sfasiat sperantele si mi-am injunghiat sufletul.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s