Category Archives: Pink Diary

Cosmar IV

Standard

Am febra. Infectia mi-a incatusat capacitatile cognitive. Ascult golul din muzica sau poate n-ascult nimic. Cu o miscare mecanica mi-am infipt castile-n urechi si-am inceput sa ascult cum muzica devine ceva ce nu mai e muzica. Apas butonul de volum, dar nu merge. Aud acum doar zgomote-n fundal si totusi volumul ala blestemat nu e indeajuns sa inteleg ce ascult. Clipesc. Ma uit pe tavan. Clipesc din nou si muzica devine culoare, culorile devin fum iar fumul ma transpune intr-o stare de transcendenta.

Clipesc. Vad culori. Clipesc si sunt in fata geamului. Vad cartierul, parcarea din fata blocului. Recunosc fiecare masina, fiecare creanga, fiecare alee, dar nu recunosc culorile. Totul e gri si albastru posomorat. Ca o zi de toamna suparata pe mine. Sta sa ploua. E monotonia de toamna-iarna cu un iz funebru. Parca ar ploua, dar e uscat. E o vreme anticipativa. E prea liniste. Urasc linistea.

Pasesc pe geam si imi continui drumul pe alee. (acum cand apuc sa scriu, realizez ca am pasit pe geamul etajului trei si am ajuns pe una din alei fara a-mi explica procesul asta de teleportare in vis. Miscarea de a pasi peste geam imi pare foarte naturala). Imi continui drumul pe alee pana cand o vad pe ea. Sta pe banca si plange. In fata ei, un animal mare si alb rasufla greu. Moare. Nu e sange. Nu vad nimic. Nu imi aduc aminte nimic, dar stiu ca moare.

Brusc, in fata mea se inalta un individ cu o pusca incredibil de lunga in mana. E inalt, solid si intreaga lui infatisare pare rupta dintr-o animatie proasta. Are cap de cal. Figura satanica de cal, cu dinti lungi, plini de spume. Ranjeste spre mine. Rade in hohote, iar rasul lui imi ingheata orice miscare. Incerc sa fug, dar pasesc greoi, in reluare. Ma indrept inspre casa, insa ii simt prezenta in spatele meu, gata sa ma ajunga. Picioroangele lui se misca prea rapid. Il aud in spate, ii simt respiratia.

Ajung in bloc si ma indrept spre scari, insa nu mai exista trepte. Totul e acum o inclestare de coarne de cerb foarte ascutite.Trebuie sa ajung acasa – e singurul loc sigur in subconstientul meu. Incerc sa ma catar pe coarne. Miscarile mele devin rapide si mecanice, iar imaginile devin o reluare a unei reluari. Ma vad din exteriorul meu cum ma agat de aceleasi coarne din nou si din nou si din nou. Cu cat inaintez mai mult cu atat vad mai mult sange pe coarnele peste care am mai trecut de 10 ori. Ma simt de parca fug in cerc. Mi-am spintecat palmele, mi-am despicat degetele, mi-am sfasiat sperantele si mi-am injunghiat sufletul.

Cosmarul III

Standard

Simt si aud vantul. E rece ca prima zi de iarna. Miroase a iarna. Aud vantul cum suiera pe sub usa. E un sunet specific, usor de inteles, usor de ascultat. Simt vantul cum imi raceste una din tample. Ce naiba? Ce caut pe jos si cum am ajuns aici? Simt vantul cum incearca din rasputeri sa ma rapeasca din amorteala. Salvatorul meu, vantul.

Incerc dar nu pot. Incerc sa deschid ochii larg, dar pare-se ca nu m-asculta niciun muschi. Imi pare ca osul ala sfenoid nu mai are nimic atasat de el, nimic functional. Incerc, incerc, incerc. Incercarea devine laitmotivul acestei lupte pe care o port singura.

Nu-mi pot misca mainile. Sunt legate; sunt infasurate; nu sunt unde ar trebui sa fie. Pe sub usa vantul continua sa-mi dea de inteles ca locul meu nu este acolo. Reusesc intr-un final sa-mi deschid ochii, cat de cat. Vad totul in ceata, ca si cum intreaga incapere este plina de fum alb. Totul pare alb. Podeaua pe care imi racoresc tampla este alba, cu mici crapaturi de vopsea. Vopseaua e veche, dar curata. Crapaturile tradeaza varsta oricui. Peretii par a fi albi. Nu vad bine. Pare a fi un alb laptos. Inchid ochii, deschid ochii. Repet. Nu clipesc mecanic, ci ma chinui sa obtin aceasta miscare controversata. Pereti sunt ca niste nori pufosi.

Inghit in sec, simt amar. Simt gust de pastile. Gata, stiu unde sunt. E prea liniste in capul meu. Atac de panica scurt. Ma trezesc.

Cosmarul II

Standard

Imi este somn, dar nu imi gasesc patul. Camera mea s-a mutat la etajul superior, iar ca sa ajung acolo trebuie sa ma urc pe un zid aspru ca de cetate medievala. Incep escaladarea, insa piatra e uda si alunec. Cad. Simt frica. Mi-e frica de inaltimea cazaturii si mi-e frica de tot ce implica moarte. In timpul cazaturii imi trec prin minte milioane de intrebari, de parca ar dura un secol sa-mi zdrobesc trupul. Sunt intr-o stare meditativa. Vreau sa nu ma lovesc. Oare doare? Moartea doare? Cad in picioare si ma las pe spate. Slide. Alunec pana in capatul gradinii prin pamant, spini, urzici si crengi. Un fel de topogan al durerii. Imi ranesc coatele si calcaiele. Ma doare. Am o durere ce nu se opreste nici o secunda; infernala durere!

Nu mai sunt in stare sa urc din nou pe zid. Am sa dorm pe holul blocului. Intru, dar nu am loc. Sunt prea multi oameni necunoscuti, prea multe fete doborate, prea multe trupuri fara suflet. Mi-e frica de ei si nu stiu de ce. In capatul holului, se afla o cupola de cristal ce-mi starneste curiozitatea. Schiopatez. In fata unei oglinzi imense este un tron. Pe el sta cineva. Nu-mi aduc aminte cine. Figura lui imi starneste repulsie. Il cunosc, dar nu-l pot repere in atemporalitatea cosmarurilor pe care le-am avut. Il cunosc pentru ca e mereu acolo, in intuneric. Ii vad coatele sangerand si picioarele pansate.. Figura ii era ascunsa sub cicatrici vechi si noi.. In fata lui era Bob (SLC punk) si fratele lui geaman. Ce ciudat. Amandoi aveau creasta roz. M-am indreptat inspre fratele geaman si l-am intrebat cine este. S-a uitat pasiv la mine si mi-a suflat fumul de tigara in fata. Mirosul de scrumiera veche imi provoaca greata. Intr-o secunda de brutalitate, o coasa ii intra in craniu si se retrage cu aceeasi rapiditate,  lasandu-i o gaura adanca. Ma intorc in directia din care venise coasa si il vad pe el, omul de pe tron, intruchiparea cosmarului, ranjind. Ma uit disperata inspre Bob cautand o urma de compasiune. Bob isi arunca mucul de tigara si-si impinge fratele mort cu talpa bocancului: “Era inutil. Toti suntem inutili.”

Bob:
20633844_1612258355514568_216131739406303232_n