Category Archives: Shits

La mare

Standard

Poezie de clasa a II-a cu mai multe rime decat orice alta borala de cuvinte fara sens la moda in zilele noastre.

(ma refer la rima alba)

Enjoy!

 

Si cand vine vara, pe-nserat,

Te bagi in mare la racoare

Spre tine vine un cacat

Cu-n miros ce doare.

 

Te agiti, dai din maini,

Vrei sa fugaresti cacatul

Te zbati, ramai fara bikini

Da’ oricum vei da de altul.

 

Teroarea e apasatoare

Valurile se apropie

Vrei sa iesi din apa cu ardoare.

Asta-i o colonoscopie!

 

La naiba cu acest tampit

Care se caca-n ape

Lua-l-ar dracu de imputit

Sper la anu’ sa crape.

 

Si uite asa, an de an

Te duci la mare inc-o data

Si crezi ca vei avea bulan

Sa fie marea necacata.

 

 

Despre stres si nu numai

Standard

Scoate-ti capul din partea dorsala a corpului, acolo unde nu bate vantu’ si realizeaza ca te calca pe cap tot ce inseamna creatura bipeda cu limbaj articulat, deget opozabil si doi ochi pe care vrei sa-i scuipi.

Scoate-ti ochelarii aia de cal si priveste-n jurul tau sa-ti dai seama cum tragi ca prostu’ pentru binele altuia.

Scoate-ti esarfa aia de pe ochi. Nu este nicio piniata in apropiere. E doar umbra pe care altii au lasat-o peste tine.

Scoate-ti dulcegariile altora din cap si da-ti seama ca esti pe propriul tau teren si mingea e la tine.

Scoate-ti mainile din buzunar si fute-i una dupa ceafa celui care merita.

De ce toate astea? – pentru ca e prea tarziu sa te retragi si e prea tarziu sa spui ca nu mai vrei. Esti prea slab si te calca lumea in picioare. Daca nu te calca in picioare, oricum senzatia e aceeasi. Esti pe punctul de a ceda, nu? Esti pe punctul de a exploda in fata celor care fac pe prostii si intra in defensiva pentru ca nu-i lasi sa stea cu degetu’ in buric, profitand de munca ta, nu?

Cedeaza. E mai bine decat sa acumulezi tot stresul ala coplesitor. Cere ce ti se cuvine. Dati Cezarului ce-i a Cezarului, in alte cuvinte.

Foloseste tu zambetul ala sardonic. Fii tu verosimil. Apostrofeaza tu cand e nevoie.

Ridica barbia. Bea o bere. Zambeste si mergi inainte.

Stresul asta zilnic degeaba se oboseste cu tine.

Esti invincibil.

 

Orange

Standard

Sunt la munca, vine Pastele. Suntem o mana de oameni care lucreaza ca fraierii fix in perioada asta. Doamne fereste ca managementul sa aiba liber. Lasa ca lucram. Oricum e plictiseala mare. Mi-a venit o idee. O idee in engleza, ca si asa n-avem voie sa vorbim alta limba p-aici. Fara prea multe adaosuri si fara a studia fenomenul  (pentru ca sigur se va gasi un destept sa comenteze cu copy/paste de pe wikipedia toata istoria cuvantelor portocaliu, portocala). These are just some thoughts on acid.

Which came first – the orange or the orange? Let me make this clear to you. Was it the orange – colour or the orange – fruit?

Was the orange called after the colour, or the color after the orange?

If the fruit was first, I imagine a gang of Spanish explorers finding some strange round fruit. After poking them with a knife, tasting them with fear and looking at them amazed, the main explorer said “I will call this fruit ORANGE, because it has a orangy flavour or something”. That’s funny as hell for me. Especially now, when I’m bored as fuck.

Second opinion – if the colour came first, I don’t know what the hell was in the mind of the person who invented this name, it’s stupid. And of course, Spanish explorer finds the fruit, looks at it, thinks the fruit is orange and says “I will call this fruit ORANGE, because it’s orange and I don’t have any imagination”. Pam Pam.

 

The End. Scriu mai incolo, daca am chef.

Sfârşitul lumii: Memorii

Standard

Ora 11:13 AM

Simt o angoasă pătrunzăoare. E ca şi cum sfârşitul vine din mine. Mi-am urmat ritmul matinal însă astăzi e ceva diferit. Ceva ce nu pot descoperi prin metode cotidiene.

Sunt atrasă oarecum de ocultismul zilei de astăzi, încerc cu disperare să mă agăţ de ultimele răsuflări de viaţă, însă atracţia e prea mare. Răul vine din mine, vine din interior.

M-am trezit când s-a crăpat de ziuă şi sentimentul ăsta rău perpetuează starea malefică din mine. Nu am la cine apela.

Am simţit brusc un pumn invizibil. Să fie ăsta sfârşitul? Să fie asta ultima picătură pe care s-o suport victorios?

Acum sunt sigură, sfârşitul lumii nu vine din exterior, vine din noi. Vine, se apropie, ne pândeşte şi atacă atunci când nu te aştepţi.

Combustie umana, asta e.

Simt cum mi se termină timpul, simt cum asta a fost tot, simt cum….

Am râgât! Asta era!

Mă simt mai bine.

cugetări de doişpe a doişpea

Standard

Azi la curs, dincolo de revoltele referitoare la cultura maselor, arta pentru mase, muzică lăutărească, metode paranoico-critice, Marx, Jung, imitaţii şi alte nebunii, am sesizat un scurt comentariu referitor la Eliade.

Dacă-l citeşti pe Eliade, începi să speculezi pe baza unei ciclicităţi imaginare care-şi are rădăcinile în cele mai banale chestii ciclice din natură. Pana mea, vorba aia “din pământ ieşi, în pământ te întorci”. Şi dacă apare vreun şmecheraş cu diplomă care să contrazică câcatul ăsta din punct de vedere anatomic, lasă-mă lache să-ţi spun că vorbesc din punctul de vedere al unui unicorn spiritual.  Multe mitologii se bazează pe faptul că omul a fost creat din lut. Nu intru în detalii, pentru că o simplă căutare pe google te poate face să-nţelegi absolut orice. Wikipedia e baza. Totuşi, trebuie precizată evidenta reîntoarcere în pământ după moarte. Doar o navetă spaţială vă mai scapă de asta.

Mai apoi e toata galaxia asta blestemată, cu tot sistemul ăsta solar, pus la punct după planurile excelente ale unei divinităţi care trece dincolo de comprehensibilitatea noastră. E un ciclu. Planetele au aceeaşi traiectorie în jurul soarelui de mii de ani pentru că profită în egală măsură de lumină solară şi întuneric. Bine, vorba vine, până acum doar noi profităm, viaţa extraterestră fiind un alt subiect mult prea complex pentru postarea asta.

Ciclul planetei noastre duce la ciclul dintre zi şi noapte, ciclul anotimpurilor etc. Vedeţi? Totul e un ciclu. Iar ultima chestie pe care-mi concentrez neuronul e însăşi viaţa: aia de câcat pe care o duci, viaţa de hamal în care te trezeşti, mergi la muncă, eşti spălat pe creier, te întorci acasa, dormi, iar a doua zi o iei de la capăt.

Şurubelul ăla din creierul meu îmi spune că ciclul este de fapt sedentarism plin de umilinţă, o plafonare totală care te distruge pe tine ca fiinţă unică. Ce drăguţ.

Multumesc Eliade. M-am deprimat.

Writer`s block

Standard

Yes, se întâmplă oricui, chiar şi mie. Oricât aş încerca să neg lucrul ăsta şi s-o dau în scuze ciudate precum “am fost ocupată” sau “n-am ce să scriu”, adevărul este că nu prea am chef şi ultimul lucru pe care l-aş face ar fi să dau un scurt copy-paste de citate celebre, versuri sau alte bloguri de rahat în care mă regăsesc.

Mă simt de parcă n-am bani în buzunar pentru a-mi cumpăra cuvintele. Mă simt de parcă acel coniac vechi de 20 de ani pe care A. l-a adus n-ajunge să-mi mobilizeze impresiile contradictorii care vă lovesc. Câcat, îmi vine să scriu pozitiv sau să reiau un subiect infim pe care l-am abordat deja. Se pare că inteligenţa mea impertinentă nu e aşa obiectivă. Reiau totul în cap şi-mi vine să disec nişte chestii pe care le-am făcut destul de clare. Ba chiar am fost acuzată cu “plictisitoare sunt ultimele postări” de parcă eu scriu pentru un entertainment la scară profesională sau că ziaru’ Zmeura Nervoasă e o publicaţie ce o dă în penibilităţi cotidiene precum.. era să zic eu ceva.

Mi se termină ţigara. E prea cald. Îmi tremură mâna de la cafea. Pulsul îl simt aiurea. Astea-s semne de renunţare totală şi bagpulism fenomenal care-mi domină fiecare particulă. Adevărul e că am scris până acum din îngâmfare şi mi-am hrănit orgoliul de fiecare dată când creştea rating-ul. Am făcut blogul ăsta din ambiţia stupidă de a încerca să-mi păstrez abilităţile. Am făcut blogul ăsta din joacă şi-am transformat totul într-o cursă pentru nişte şoareci care oricum nu înţeleg nici 50% din ce scriu eu aici.

Citeşti cumva primul paragraf şi te apucă uşor căscatul? E clar că n-ai niciun interes. E clar că nu mai am capacităţile de a-ţi intreţine atenţia într-o furtună de jigniri şi acuzaţii. Eu am scris pentru mine până acum, de fapt. Nu m-a interesat niciodată o părere negativă, ci m-am uitat doar la numărul de vizitatori. Pozitiv sau negativ, prostovan sau prea deştept să se identifice cu personajele mele, n-a contat, era vorba doar de rating, ca-n televiziune.

Revenind, declar nulă posibilitatea de a scrie ceva interactiv, dar totuşi am încercat pentru că am lipsit iar din peisaj şi centrul atenţiei era locul meu, nu?