Tag Archives: cosmar

Cosmar IV

Standard

Am febra. Infectia mi-a incatusat capacitatile cognitive. Ascult golul din muzica sau poate n-ascult nimic. Cu o miscare mecanica mi-am infipt castile-n urechi si-am inceput sa ascult cum muzica devine ceva ce nu mai e muzica. Apas butonul de volum, dar nu merge. Aud acum doar zgomote-n fundal si totusi volumul ala blestemat nu e indeajuns sa inteleg ce ascult. Clipesc. Ma uit pe tavan. Clipesc din nou si muzica devine culoare, culorile devin fum iar fumul ma transpune intr-o stare de transcendenta.

Clipesc. Vad culori. Clipesc si sunt in fata geamului. Vad cartierul, parcarea din fata blocului. Recunosc fiecare masina, fiecare creanga, fiecare alee, dar nu recunosc culorile. Totul e gri si albastru posomorat. Ca o zi de toamna suparata pe mine. Sta sa ploua. E monotonia de toamna-iarna cu un iz funebru. Parca ar ploua, dar e uscat. E o vreme anticipativa. E prea liniste. Urasc linistea.

Pasesc pe geam si imi continui drumul pe alee. (acum cand apuc sa scriu, realizez ca am pasit pe geamul etajului trei si am ajuns pe una din alei fara a-mi explica procesul asta de teleportare in vis. Miscarea de a pasi peste geam imi pare foarte naturala). Imi continui drumul pe alee pana cand o vad pe ea. Sta pe banca si plange. In fata ei, un animal mare si alb rasufla greu. Moare. Nu e sange. Nu vad nimic. Nu imi aduc aminte nimic, dar stiu ca moare.

Brusc, in fata mea se inalta un individ cu o pusca incredibil de lunga in mana. E inalt, solid si intreaga lui infatisare pare rupta dintr-o animatie proasta. Are cap de cal. Figura satanica de cal, cu dinti lungi, plini de spume. Ranjeste spre mine. Rade in hohote, iar rasul lui imi ingheata orice miscare. Incerc sa fug, dar pasesc greoi, in reluare. Ma indrept inspre casa, insa ii simt prezenta in spatele meu, gata sa ma ajunga. Picioroangele lui se misca prea rapid. Il aud in spate, ii simt respiratia.

Ajung in bloc si ma indrept spre scari, insa nu mai exista trepte. Totul e acum o inclestare de coarne de cerb foarte ascutite.Trebuie sa ajung acasa – e singurul loc sigur in subconstientul meu. Incerc sa ma catar pe coarne. Miscarile mele devin rapide si mecanice, iar imaginile devin o reluare a unei reluari. Ma vad din exteriorul meu cum ma agat de aceleasi coarne din nou si din nou si din nou. Cu cat inaintez mai mult cu atat vad mai mult sange pe coarnele peste care am mai trecut de 10 ori. Ma simt de parca fug in cerc. Mi-am spintecat palmele, mi-am despicat degetele, mi-am sfasiat sperantele si mi-am injunghiat sufletul.

Cosmarul III

Standard

Simt si aud vantul. E rece ca prima zi de iarna. Miroase a iarna. Aud vantul cum suiera pe sub usa. E un sunet specific, usor de inteles, usor de ascultat. Simt vantul cum imi raceste una din tample. Ce naiba? Ce caut pe jos si cum am ajuns aici? Simt vantul cum incearca din rasputeri sa ma rapeasca din amorteala. Salvatorul meu, vantul.

Incerc dar nu pot. Incerc sa deschid ochii larg, dar pare-se ca nu m-asculta niciun muschi. Imi pare ca osul ala sfenoid nu mai are nimic atasat de el, nimic functional. Incerc, incerc, incerc. Incercarea devine laitmotivul acestei lupte pe care o port singura.

Nu-mi pot misca mainile. Sunt legate; sunt infasurate; nu sunt unde ar trebui sa fie. Pe sub usa vantul continua sa-mi dea de inteles ca locul meu nu este acolo. Reusesc intr-un final sa-mi deschid ochii, cat de cat. Vad totul in ceata, ca si cum intreaga incapere este plina de fum alb. Totul pare alb. Podeaua pe care imi racoresc tampla este alba, cu mici crapaturi de vopsea. Vopseaua e veche, dar curata. Crapaturile tradeaza varsta oricui. Peretii par a fi albi. Nu vad bine. Pare a fi un alb laptos. Inchid ochii, deschid ochii. Repet. Nu clipesc mecanic, ci ma chinui sa obtin aceasta miscare controversata. Pereti sunt ca niste nori pufosi.

Inghit in sec, simt amar. Simt gust de pastile. Gata, stiu unde sunt. E prea liniste in capul meu. Atac de panica scurt. Ma trezesc.

Cosmarul II

Standard

Imi este somn, dar nu imi gasesc patul. Camera mea s-a mutat la etajul superior, iar ca sa ajung acolo trebuie sa ma urc pe un zid aspru ca de cetate medievala. Incep escaladarea, insa piatra e uda si alunec. Cad. Simt frica. Mi-e frica de inaltimea cazaturii si mi-e frica de tot ce implica moarte. In timpul cazaturii imi trec prin minte milioane de intrebari, de parca ar dura un secol sa-mi zdrobesc trupul. Sunt intr-o stare meditativa. Vreau sa nu ma lovesc. Oare doare? Moartea doare? Cad in picioare si ma las pe spate. Slide. Alunec pana in capatul gradinii prin pamant, spini, urzici si crengi. Un fel de topogan al durerii. Imi ranesc coatele si calcaiele. Ma doare. Am o durere ce nu se opreste nici o secunda; infernala durere!

Nu mai sunt in stare sa urc din nou pe zid. Am sa dorm pe holul blocului. Intru, dar nu am loc. Sunt prea multi oameni necunoscuti, prea multe fete doborate, prea multe trupuri fara suflet. Mi-e frica de ei si nu stiu de ce. In capatul holului, se afla o cupola de cristal ce-mi starneste curiozitatea. Schiopatez. In fata unei oglinzi imense este un tron. Pe el sta cineva. Nu-mi aduc aminte cine. Figura lui imi starneste repulsie. Il cunosc, dar nu-l pot repere in atemporalitatea cosmarurilor pe care le-am avut. Il cunosc pentru ca e mereu acolo, in intuneric. Ii vad coatele sangerand si picioarele pansate.. Figura ii era ascunsa sub cicatrici vechi si noi.. In fata lui era Bob (SLC punk) si fratele lui geaman. Ce ciudat. Amandoi aveau creasta roz. M-am indreptat inspre fratele geaman si l-am intrebat cine este. S-a uitat pasiv la mine si mi-a suflat fumul de tigara in fata. Mirosul de scrumiera veche imi provoaca greata. Intr-o secunda de brutalitate, o coasa ii intra in craniu si se retrage cu aceeasi rapiditate,  lasandu-i o gaura adanca. Ma intorc in directia din care venise coasa si il vad pe el, omul de pe tron, intruchiparea cosmarului, ranjind. Ma uit disperata inspre Bob cautand o urma de compasiune. Bob isi arunca mucul de tigara si-si impinge fratele mort cu talpa bocancului: “Era inutil. Toti suntem inutili.”

Bob:
20633844_1612258355514568_216131739406303232_n

Exercitiu de literatura – Cosmarul I

Standard

Un vant rece, pornit din senin si izbindu-ma direct in fata, m-a readus la realitatea celor ce ma inconjurau. Am vazut, cu surpriza, ca totul imi era strain. De fiecare parte a mea se intindea o campie goala si pustie, acoperite din belsug cu ierburi uscate care fosneau si suierau in vantul de iarna.
Itindu-se din ierburi, la distante mari una de alta, erau stanci cu forme ciudate si culori intunecate. Pareau sa fie intelese intre ele, sa schimbe priviri cu talcuri prea putin linistitoare, ca si cum isi saltasera capetele ca sa observe desfasurarea cine stie carui eveniment prevestit. Cativa copaci decrepiti, ici si colo, pareau conducatorii acestei tacute conspiratii rauvoitoare.
Ma gandeam ca ziua trebuie sa fie trecuta bine de jumatate, desi soarele nu se vedea. Si, cu toate ca imi dadeam seama ca aerul este taios si rece, constiinta acestui fapt era mai putin rationala decat fizica – nu simteam nici un discomfort. Peste intregul peisaj posomorat atarna o patura de nori josi si plumburii, ca un blestem vadit. In toate se simtea o amenintare si o prevestire – o aluzie la rau, un indiciu al mortii. Pasari, fiare, gaze – nici urma nu era de ele. Vantul suspina prin crengile goale ale copacilor morti si iarba cenusie se apleca, soptind pamantului groaznicul sau secret. Dar nici un sunet sau nici o miscare nu spargea incremenirea acelui loc sinistru.
Printre ierburi, am vazut cateva pietre, tocite de vreme. Fusesera, fara indoiala, cioplite de mana omului. Sparte, acoperite cu muschi si jumatate afundate in pamant, unele erau rasturnate, altele zaceau povarnite; nici una nu era dreapta. Erau pietre funerare, dar mormintele, ca forma, nu mai existau: nici movile, nici adancituri ale solului; anii le netezira pe toate. Ici-colo zaceau imprastiate blocuri masive, care indicau locul unde un mormant mai fastuos sau un mormant ambitios isi lansa, odinioara, firava lui sfidare impotriva uitarii. Aceste relicve – aceste vestigii ale desertaciuniisi amintirii, ale afectiunii si evlaviei – pareau atat de vechi, de stricate, degradate si patate! Locul insusi parea asa de neglijat, de parasit si de uitat, incat nu a putut sa nu ma gandesc ca eram descoperitoare locului de ingropaciune ale unei gene arhaice, din care nici macar numele nu dainuise.
Ocupata cu astfel de consideratii, o vreme nu am luat seama la ce se petrece cu mine, dar, curand, am inceput sa ma intreb: “cum am ajuns aici?” Un moment de gandire a inceput sa limpezeasca totul si, in acelasi timp, sa si explice – desi intr-un mod nu prea linistitor – caracterul deosebit cu care imaginatia mea investise tot ceea ce vedeam sau auzeam. Eram bolnava. Acum imi aminteam ca fusesem doborata de o febra subita. Mama imi spusese ca, in perioadele de delir, tipam incontinuu dupa aer si libertate si ca fusesem tinuta la pat ca sa ma impiedice sa evadez. Acum reusisem, probabil, sa pacalesc familia si cu vigilenta am plecat sa hoinaresc – nu-mi puteam imagina incotro. Era limpede ca ma aflam la o distanta considerabila de oras.
Nu se vedea, nici nu se auzea vreun semn de viata omeneasca. Nici claxonul unei masini, nici latratul cainilor comunitari, nici tipetele copiilor la joaca – nimic, in afara acelui loc funerar posomorat, cu aerul lui de mister si groaza pe care i-l conferea mintea mea tulburata. Oare nu incepeam iar sa delirez aici, unde nu era nimeni sa ma ajute? Intr-adevar, oare nu era totul o nalucire a nebuniei mele? Am strigat, cu glas tare, numele mamei si al surorii mele, mi-am intins bratele ca sa le caut pe ale lor, in timp ce mergeam printre pietre pravalite si iarba uscata.
Un zgomot in urma mea m-a facut sa ma intorc. Se apropia o salbaticiune – un ras. Un gand mi-a trecut prin minte. Daca ma pierd aici, in pustietate, daca imi revine febra si imi pierd cunostinta, fiara se va repezi la mine sa ma sfasie. Am sarit asupra ei cu strigate, dar animalul a pasit linistit, la o mica distanta de mine, si a disparut in spatele unei stanci.
O clipa mai apoi a aparut capul unui barbat, ivindu-se ca din pamant, putin mai departe. urca panta cea mai indepartata a unui deal. Curand ii aparu vederii intregul trup, profilat pe fundalul norilor cenusii. Era jumatate gol, jumatate imbracat in piei de animale. Avea parul neingrijit, barba lunga si in dezordine. Intr-o mana purta un arc si sageti, in cealalta tinea o torta cu flacara puternica, lasand in urma o dara de fum negru. Mergea incet si cu grija, de parca i-ar fi fost frica sa nu cada in vreun mormant deschis, ascuns de iarba inalta. Aceasa stranie aparitie m-a surprins, dar nu m-a nelinistit. Am facut astfel incat sa il internsectez si ne`am intalnit aproape fata in fata.
L-am abordat cu obisnuitul salut “Buna ziua”. Nu mi-a dat nici o atentie, nici nu s-a oprit din drum. “Nu va suparati, am continuat eu, sunt bolnava si m-am ratacit. Va rog, indrumati-ma inspre oras”. Barbatul a izbucnit intr-o incantatie barbara, rostita intr-o limba nestiuta de mine, si a trecut mai departe.
O cucuvea tipa sinistru pe creanga unui copac putrezit, iar alta in departare. Am privit in susu si printr-o crapatura a norilor am vazut constelatii si luna. In toate existau semne ca e noapte – rasul, torta omului, cucuveaua. Si cu toate acestea eu vedeam . Vedeam chiar si stelele, in lipsa intunericului. Puteam vedea, dar se pare ca nu puteam fi nici vazuta, nici auzita. Sub ce cumplit blestem traiam ?
M-am asezat la radacina unui copac mare, sa chibzuiesc serios ce era mai bine de facut. Nu ma incapea indoiala – eram nebuna. Era plina de voiosie si energie, iar simturile toate pareau ca-mi sunt in alerta. Percepeam aerul ca pe o substanta cu greutate, puteam auzi tacerea.
O radacina groasa a gigantului copac unde ma asezasem cuprindea cu imbratisarea ei o piatra de mormant, din care o parte patrunsese in adancitura facuta de o alta radacina. Desi serios distrusa, piatra era, astfel, in parte protejata. Muchiile erau tocite si rotunjite, colturile – de mult roase , suprafata era scrijelita si aspra. Aparent, piatra marca mormantul din care rasarise copacul, cu secole in urma.
O rafala brusca de vant a dat la o parte cateva frunze si crengute uscate de pe piatra. Am vazut literele sapate ale unei inscriptii si m-am aplecat sa o citesc. Dumnezeule! Acolo era scris numele meu – intreg! – cu ziua nasterii mele.. cu ziua mortii mele! O linie dreapta de lumina a aprins intreg copacul pe o parte a lui, in timp ce eu stateam in picioare, cuprinsa de groaza. Soarele aparea la rasarit. Stateam intre soare si copac, dar nici o umbra nu intuneca scoarta acestuia! …

Coşmaruri

Standard

Spre deosebire de dăţile alea în care scriam numai să fie scris sau îmi vărsam eu nervii de fetiţă fără prea mare putere fizică, înghiţeam în sec şi îmi povesteam anapoda toate experienţele de persoană cu viaţă banală, de data asta ceva curios m-a făcut să revin. Am abandonat blogu’ de ceva timp şi nu-mi pare rău. Oricum scriu degeaba, ştiu asta. Da’ e timpu’ să dau un picior realităţii şi să-mi exersez talentul de înnăscută încă o dată.

Curiozitatea cea mai mare a vieţii mele nu presupune prea multe capitole şi subcapitole. De când eram mică eram foarte curioasă de ce toţi copiii visează şi numai eu am somn complet negru, somn dus, din care nu-mi aduc aminte nimic. Asta s-a întâmplat până prin gimnaziu când au început coşmarurile. Nici până în ziua de azi nu-mi aduc aminte să fi avut un vis frumos.

În fine. Noaptea trecută m-am întrecut pe mine însumi. În sfârşit am fost lucidă în vis. Atât de lucidă încât mi-e frică să mai adorm.

Era o noapte de revelion. 2014. Ştiu că pare penibil, da’ am să continui să povestesc. Era un revelion trist, doar cu o persoană cunoscută, iar restul îmi erau indiferenţi. Deodată începuse să plouă cu roci, roci în flăcări, roci cu urme de lavă pe ele, roci ucigătoare. Deja mă speria atmosfera. Pe cer senin din care cădeau roci a apărut o ogivă cu-n cal şi-o mutră fioroasă. Era fascinantă, dar cutremurătoare. Nu mă puteam opri din privit. Doar eu o vedeam şi, de asemenea, doar eu auzeam şoptitul ăla oribil, oarecum electronic, zumzetul ăla scos ca de nişte viespi metalice. Doar eu. În secunda următoare toţi necunoscuţii ăia mi-au băgat mâna în gât să mă sugrume. Simteam că mă sufoc. Îmi strigam părietena. Nu auzea. Am realizat că visez şi o srigam să mă trezească. Nu auzea. Am închis ochii cu gândul că vreau să mă trezesc şi, cu ochii închişi, vedeam un drum cenuşiu sub viteză ameţitoare. Am deschis ochii, eram sugrumată în continuare. Am repetat asta de câteva ori şi-aveam impresia că mor. Dura o veşnicie. Strigam disperată. Urâtă metodă de a muri. Deodată am văzut în faţa mea un parc însorit. M-am trezit. Era ora 4.

Au trecut 17 ore şi încă am un nod în gât. Încă simt mâinile alea.