Tag Archives: pereti albi

Cosmarul III

Standard

Simt si aud vantul. E rece ca prima zi de iarna. Miroase a iarna. Aud vantul cum suiera pe sub usa. E un sunet specific, usor de inteles, usor de ascultat. Simt vantul cum imi raceste una din tample. Ce naiba? Ce caut pe jos si cum am ajuns aici? Simt vantul cum incearca din rasputeri sa ma rapeasca din amorteala. Salvatorul meu, vantul.

Incerc dar nu pot. Incerc sa deschid ochii larg, dar pare-se ca nu m-asculta niciun muschi. Imi pare ca osul ala sfenoid nu mai are nimic atasat de el, nimic functional. Incerc, incerc, incerc. Incercarea devine laitmotivul acestei lupte pe care o port singura.

Nu-mi pot misca mainile. Sunt legate; sunt infasurate; nu sunt unde ar trebui sa fie. Pe sub usa vantul continua sa-mi dea de inteles ca locul meu nu este acolo. Reusesc intr-un final sa-mi deschid ochii, cat de cat. Vad totul in ceata, ca si cum intreaga incapere este plina de fum alb. Totul pare alb. Podeaua pe care imi racoresc tampla este alba, cu mici crapaturi de vopsea. Vopseaua e veche, dar curata. Crapaturile tradeaza varsta oricui. Peretii par a fi albi. Nu vad bine. Pare a fi un alb laptos. Inchid ochii, deschid ochii. Repet. Nu clipesc mecanic, ci ma chinui sa obtin aceasta miscare controversata. Pereti sunt ca niste nori pufosi.

Inghit in sec, simt amar. Simt gust de pastile. Gata, stiu unde sunt. E prea liniste in capul meu. Atac de panica scurt. Ma trezesc.