Monthly Archives: October 2012

Analiza comportamentului uman: caracterul neprietenos.

Standard

Iată-ne, dragi cititori, în postura de a scrie şi pagini d-astea de analize psihologice producătoare de căscat contagios şi deplină nepăsare din partea mea. Unul din prietenii mei de filosofie şi analiză a căcatului din caracterul uman am hotărât că este momentul să scriu şi despre asta. Bine, eu am hotărât asta în timp ce-mi triam şosetele pentru spălat, albe la albe, negre la negre, buclucaşe din care iese culoare la buclucaşe din care iese culoare. Dar destul despre activităţile mele de soţie umilă.. Să trecem la treabă!

Omul, individ periculos de complicat, nu se opreşte niciodată din acţiunea de a mă uimi, uneori în sensul bun, alteori în sensul ăla în care îmi simt flegma deja pe ceafa personajului în cauză. Totuşi, eu sunt o motherfucking lady şi nu-mi permit astfel de mojicii. Omul dă dovadă uneori de un anumit set de acţiuni, replici şi, în genere, deprinderi care-l fac un nesuferit ordinar. Noi specialiştii am stat nopţi în şir în căutarea răspunsurilor ce ne bântuiau minţile neobişnuit de luminate. Oare noi suntem insuportabili? Oare rataţii ăia au fost crescuţi în grotă? Oare ni se pare şi suntem paranoici?

Nu. Nu. Şi iar Nu. Răspunsul stă într-o complexitate ciudată de factori care-l determină pe cobaiul în cauză să-şi acţioneze scutul şi să-şi dea frâu liber imaginaţiei în ceea ce priveşte comportamentul de gândac cu mini-creier. E vorba de proasta educaţie oferită, evident. La ei în sat nu s-a inventat răspunsul frumos la întrebări, tot ce ştiu ei se termină în “băga-mi-aş” sau “fă”. Astea-s nişte ticuri verbale date ca exemplu universal valabil, neprezentând exactitate în ceea ce priveşte studiul nostru. Alt motiv ar fi intimidarea. Pe de o parte individul pare a fi un suflet plăpând care se ascunde în spatele unor cuvinte mari. Ştiţi voi exemplul ăla.. tipul cu chestie mică îşi ia maşină mare.. Pe de altă parte, se pare că eu sau alti specialişti participanţi ai acestui studiu prezentăm un nivel ridicat de intimidare când ne ies cuvinte pe gură. Dintr-un motiv sau altul, oamenii ne văd ca pe un pericol, ori din punct de vedere intelectual, ori din punct de vedere al aparenţelor exterioare, gesturi, atitudine, prezenţă de spirit, trăsături fizice. Rezultatul este vizibil: indivizii reacţionează neprietenos, inventând scuze penibile şi tachinând necuviincios pe cei din jur. Alt factor: stresul. Asta e uşor de înţeles chiar şi de cele mai înguste minţi posibile. Stresul provoacă stări nasoale care-ţi afectează comportamentul, făcându-te antisocial. Aici putem încadra şi diversele cauze ale stresului: SPM, LTP, FMM ETC.

Colectivul specialiştilor anunţă continuarea acestui articol în numerele viitoare ale revistei de ştiinţă şi politică contemporană, inestetica umană şi mâzgâlituri polisemantice numită sugestiv “ZIARU` ZMEURA”.

Deja-vu

Standard

Ori percep eu altfel anumite chestii, ori am înnebunit complet. Am făcut-o şi pe asta, da! Am citit “50 shades of Gray”. Bine, n-am terminat-o, dar m-am bâţâit de pe un picior pe altul toată ziua cu gândul că am să scriu asta. Nu e o carte cine ştie ce, n-am ce să reproşez în mod deosebit, lucru foarte ciudat din partea mea. Toată revolta mea e oarecum estompată de regăsirea unui personaj asemănător în propria-mi viaţă. Nu spun că am fost supusă unor ciudăţenii de genul bici, palme dureroase, brutalitate sexuală ş.a.m.d., dar autoritatea, privirea, incapacitatea de a spune “nu”, irezistibilitatea aia sufocantă, dependenţa şi alte mici detalii ascunse printre rânduri m-au făcut să mă gândesc la un anume El. Inevitabil, am citit vreo 450 de pagini în două zile. Nu pentru că mi-a plăcut cartea, ci pentru că mi-am regăsit coşmarul. Mi-am regăsit kryptonita. Nu mi-a plăcut că am regăsit-o în halul ăsta, dar sunt recunoscătoare că am inceput să-mi pun anumite întrebări şi brusc realizez că doar un cititor al cărţii m-ar înţelege oarecum. Ghici ce, nu cunosc pe nimeni să fi citit cartea şi nu cunosc pe nimeni să fi trăit ce am trăit eu într-o oarecare vară. N-am cum să uit şi nici nu vreau. Nu cred că am păreri de rău, ba chiar mă întreb uluită unde naiba mi-a fost capul să mă las dominată din orice punct de vedere. Nu sunt genul. Toţi oamenii care mă cunosc ştiu asta. Nu-mi place. Nu-mi place să mi se spună “mănâncă! am nevoie de tine puternică”, iar eu să zâmbesc şi să execut ordinele sau, mai rău, să mi se zică dimineaţa “vreau să te văd”, iar eu să-mi fac bagajul şi s-o iau din loc într-un oraş diferit. Dar, spre stupoarea mea, am făcut-o. Nu cred că aş mai face-o. Niciodată. Nu vreau să cred că mai există încă un maniac al controlului aşa cum era El. Nu ar trebui să existe şi nu ar trebui nimeni să fie în postura de Supusă, aşa cum spune şi cartea. Ciudat. Din primele 2 capitole mi-am dat seama de Dominator şi Supusă. Mai am vreo 200 de pagini şi nu pot să-mi scot din cap felul în care reuşesc să pliez anumite informaţii pe ceva ce a fost odată. Nu pot să cred că pot ignora toate scenele sexuale din carte, care ar fi un adevărat deliciu pentru scrisul meu plin de sarcasm. Ignor tot, citesc însetată şi realizez câte puţin, câte puţin. Domnule Dominator, îmi pare bine că te-am trimis la dracu într-un final. Nu de alta, dar abia acum rumeg informaţiile acaparate în ultimele zile. Îmi pare bine că ai dispărut, îmi pare bine că nu mai sunt nevoită să dau ochii cu tine niciodată, îmi pare bine că sunt fericită cu cine sunt acum şi cum sunt tratată acum. Îmi pare bine că am citit cartea asta.

standby…

Standard

Am luat o pauză de publicitate zilele astea, pauză în care am stat în pat bolind sau, ca o adevărată eroină, mi-am umplut maţele cu hotdog ieftinache de la ikea. Bun, cam atât despre perioada mea de standby, ştiu că titlul acestui mirific articol v-a dus în eroare, ştiu că probabil vă aşteptaţi la vreo postare d-aia tristă despre mizera mea existenţă de şobolan muncitor cu dări la stat, dar mi-am propus să scriu despre altceva în schimb.

Ceva nemaipomenit mi-a atras ieri ochiul flendurind paginile facebook-ului. Se numeşte “Femei vs. Bărbaţi”. Fiind o feministă şi o misogină convinsă, numele mi-a atras atenţia. Sunt feministă pentru că vreau respect pentru mine ca persoană, nu pentru toată gloata de viţici. În fine.. revenind.. această mirifică pagină de “Femei vs. Bărbaţi” mi-a îndulcit noaptea cu zambete de-alea idioate şi idei pline de miştocăreală ieftină.

Cine naiba e atât de disperat slash disperată să facă un asemenea câcat impertinent, cine rahat are atât de mult timp la dispoziţie încât să caute nişte mizerii de poze pe google pentru a le urca pe un jeg de pagină de facebook? Am înţeles, unii sunt antisociali, poate prea urâţi, poate le place viaţa de clocit ouă în faţa unui monitor, plângându-şi de milă, dar vă rog, nu faceţi facebook-ul spaţiul vostru de lăbăreli triste.

Ce naiba vi se pare aşa interesant la un câcat de imagine cu o tipă goală şi un citat de ăla la sentiment cu “m-ai rănit de prea multe ori” sau “frumuseţea e admirată doar de minţile slabe”. Păi tu, câcat de şobolan cu tastatură ai impresia că faci ceva diferit? Urci pe un site de socializare poze cu femei goale, labă tristă. Eşti doar un ipocrit.

Alt lucru, poze cu rochii de mireasă. Pe bune? Ţâţe şi rochii de mireasă? Buci bronzate şi voaluri? Ce-mi trece prin minte e că sunteţi mai mulţi trişti care aprovizionaţi bălăria asta de pagină. Unul e prea urât ca să iasă pe stradă să agaţe tipe, dar visează la femei bune, altul e o ea care speră să se însoare înainte să-i cânte popa de-alea cu “odihneşte-te”.

Coafuri cu împletituri pentru nunţi pompoase şi sarmale-n cap. Atât. Cu asta am zis tot, le integrez tot la rochii de mireasă, poze cu torturi, rahat trist pentru disperatele care-şi planifică nunta cu 10 ani înainte de a vedea o umbră de verighetă.

Următoarea imbecilitate: fetiţe la vreo 4-5 ani îmbrăcate fancy. Ok. Tu ce eşti? Mamă care-şi terorizează plodul cu colanţi prea strâmţi sau pedofil? Deja am trecut de la craci de femei, la rochii de mireasă, la copilaşi. Cam bizară trecere, aş prefera să nu comentez prea mult, poate cred oamenii ăştia cititori că urăsc progeniturile alea mici şi gălăgioase.

Mesaje de genul “Toamna asta se poartă SINGLE”. Ah, da? Poartă tu un single pe cap când plouă frenetic în Bucureşti. Încalţă-te-n gatul tău cu-n single (a nu se face confuzia cu cealaltă semnificaţie – hit, şlagăr, melodie idioată pe care o fredonează idioţii o vară întreagă). Se poartă single, a? Nu mă înnebuni.. te-a abandonat iubitul pe treptele alea jegoase din scara de bloc unde vă întâlneaţi pe înserat să vă giugiuliţi ca porumbeii? Ţi-a dat prostul papucii şi încerci o emancipare inutilă prin replici de genul ăsta? Trist. Sper totuşi că ţi-au făcut părinţii cadou un vibrator de ziua ta, măcar să nu suferi şi din punct de vedere al nevoilor carnale.

Dulcegării cu pisicuţe, căţeluşi, inimioare şi sloboz de cangur. Vai, de mult îmi doream să revăd o imagine cu o pisică pe care o ştiu de când am descoperit internetul. Ingenios totuşi din partea ta e că te-ai chinuit puţin să deschizi un jpg în paint şi să trânteşti un citat celebru peste, ştii tu.. google search şi copy paste la cine ştie ce citat referitor la viaţa, fericire, lacrimi, răsărit de soare şi alte subiecte d-astea pe care poţi filosofa 10 mii de ani.

Cam atât am reuşit să văd. Mi s-a făcut silă între timp şi am ieşit. Am promis că postez asta. Acum trec înapoi în standby şi, evident, nu-mi pasă de reclama gratuită făcută idioţilor ălora. Oricum românii pe facebook sunt un caz pierdut pentru mine din moment ce imbecilitatea asta nemaipomenită are 103,878 likes. Geez.

My best friend is ..

Standard

Dincolo de imbecilităţile mele drăgălaşe prin care spun că sunt într-o relaţie de lungă durată cu propriul şi personalul meu laptop sau că “I’m retarded, I has no friends” (nu, nu e greşeala gramaticală, sunt as în engleza, vorbesc 8 ore pe zi în british, go fuck yourself grammar nazi). eu sunt genul cu puţini prieteni, aleşi dintre cei mai ciudaţi şi cei mai dubioşi. Am un prieten foarte bun. Unul. N-o ard bitchie aşa că mă limitez la unul, un amic, prieten, frate, confidant, mz human, orice. Ăsta e un omagiu pentru acest prieten şi totodată o scurtă descriere a calităţilor sale de care mi-e atât de dor.

Nu-ţi pasă, eşti relax când eu sunt o stresată stresantă, mă calmezi, mâna ta se potriveşte perfect pe umărul meu, I like your hugs, retardismul e la tine acasa, I can be myself around you, râgâim în tandem, râdem ca sparţii, mă faci să mănânc iute, you like me how I am and you never complain, eşti ca redbull, tu eşti energia calmă eu sunt lenea stresată, foarte dubios, tu eşti rece, eu sunt calda, sobă când n-ai nevoie, încă un motiv să râdem, toate porcariile ce-mi trec prin cap aş putea să le fac doar cu tine, eşti un animal sălbatic, imi dai curaj, îmi ştergi gândurile negre, mă îmbeţi din vodkă de parcă ai bea apă, wtf, de regulă ne citim gândurile şi am crezut că e doar o coincidenţă, dar facem asta de când ne-am cunoscut, nu e normal, eşti singura persoană care ştie totul despre mine, orele trec prea repede cu tine, eşti cel mai bun prieten şi mi-e dor de tine, animalule!

Salut.

Standard

Salut, mă numesc Oana şi m-am reapucat de scris pentru ca noapte de noapte mă frământă nişte idei ce pot fi oarecum aglomerate într-o postare de-a dreptul retardată cu care cititorii ăia însetaţi s-au obişnuit deja. Întâi, trebuie să le mulţumesc celor care mi-au dat comentarii, oricum le-am văzut abia în această mirifică dimineaţă de octombrie. Şi cu astea spuse, să trecem la treabă.

Dacă tot v-aţi câcat pe voi că începe şcoala şi pana mea, eu am să-mi suflu’ mucul verzuliu de tristeţe că începe azi facultatea şi-s ultimul an la master, deci finalul meu se apropie vertiginos. Pana mea, stai să vezi cum e când realizezi că luni nu începe nici şcoala, nici facultatea, ci munca.. ştii.. locul ăla bizar, frecventat de adulţii care se trezesc dimineaţa, pleacă, se întorc seara şi o data pe lună sunt fericiţi că au salariu. Bun, începe facultatea, început nou, bla bla bla, buna ziua domnule 1 Octombrie.. te anunţ că dracu’ mai trece pe la cursuri, am nevoie de 10 sclavi cu IQ interesant să-mi scrie disertaţia, etc. O, nu, sufăr şi-am să postez pe facebook faptul că e 1 octombrie… bu-motherfucking-hu.

Oricum nu asta e ideea de bază a postării de astăzi. Azi vroiam de fapt să scriu despre karma.. şi, mai exact, despre “karma is a stupid bitch”. Salut, karmo, ce mai faci? Eşti bine? Ah, te doare-n cot? Du-te la doctor..

Mi-a mers foarte prost în ultima vreme sau cel puţin aşa am văzut eu lucrurile.. mi-a mers din prost în mai prost şi zilele bune erau doar o iluzie derizorie care trecea o dată cu miezu’ nopţii. Am aflat pe pielea mea că această karma e ca o sticlă de vodkă fără stingător. N-am să pot să-mi explic niciodată de ce părţile rele ale vieţii sunt mai vizibile decât alea bune, da’ ştiu sigur că toate câcaturile pe care le-am întâmpinat cu-n zâmbet tâmp au fost mai multe decât un om normal poate duce.

Bine, recunosc, I had my good days, da’ natura umană mă face să încercuiesc cu marker fosforescent toate zilele de câcat, toate senzaţiile de câcat, toate câcaturile de câcat exact ca atunci când mă uit în ziare la apartamente de vânzare, cu un ochi plictisit şi-o ţigară care se fumează singură. Lungă frază, dar mai lungă e lista mea de bălării. Cum spuneam, natura umană mă obligă să mă plâng precum un copil de 2 ani, mă face să urlu plină de nervi pentru că ştiu foarte clar că nimic nu e corect. Sunt anumite frustrari interioare de care nu poţi scăpa cu un zâmbet sau cu-n amărât de fluturaş de salariu. Sunt anumite idei care te bântuie mult şi bine, iar cântarul ăla al dreptăţii mi se pare mult înclinat spre negativisme idioate.

Cum s-o spun.. e ca şi cum cineva îmi dă. Cineva se joacă cu viaţa mea. Cineva îmi trânteşte acolo în scârbă o veste sau o zi bună, iar apoi mă trimite într-un vortex de câcaturi, veşti proaste, oameni jegoşi etc. Nu cred că e prea corect să tragi ca prostu’ 10 zile şi să te bucuri câteva ore. În ritmul ăsta eu nu prea mai înţeleg rostul vieţii şi nu prea vreau să ajung la concluzia că noi, oamenii, ne naştem doar pentru a suferi trăgând ca boii spre ceva mai bun.

Nu ştiu, poate că sunt eu prea înfiptă-n realitatea creată de mine, poate că dau atenţie prea mare unor detalii care ar trebui să fie insignifiante, poate că îmi lipseşte acel ceva care să mă facă perfect fericită sau poate că debitez doar prostii la ora asta. În orice caz, asta-i postarea de revenire miraculoasă. Salut.