Buna ziua,
Sa trecem peste prezentari si ambiante si sa presupunem ca nu m-am oprit niciodata din oripilanta mea aventura pe acest blog. De asemenea, as dori sa multumesc “fanilor” pentru ca imi citesc articolele in continuare (ce credeati? vad cand cineva imi acceseaza paginile, desi interestul pentru nervozitatea zmeurei mi-a scazut semnificativ datorita stilului de viata pe care l-am adoptat: sclavismul corporatist si numaratul banilor saptamanal).
In orice caz, am revenit cu forte noi pentru a sublinia situatia curenta in care ma aflu, situatie care merita povestita la un foc de tabara, in padure, ca substitut pentru o poveste de groaza veritabila.
Pentru a va introduce in context, trebuie neaparas sa va povestesc despre exceptionala mea persoana: Am facut o mica si rautacioasa hernie de disc. Pentru cine are asa ceva sau cunoaste pe cineva care are asa ceva sau cunoaste pe cineva care cunoaste pe cineva care are asa ceva, hernia de disc este a dracu’ de dureroasa si-ti strica cele mai frumoase momente din viata. Vrei sa iti pui sosete? Nope, ia durere. Vrei sa te apleci la oglinda sa vezi ce ai in ochi? Nope, ia durere. Vrei sa stai la birou? Nope, ia durere. Vrei sa iei motanu’ in brate sa-l smotocesti? Nope, ia durere. Vrei sa stai in pat? Nope, ia durere. Vrei sa te intinzi? Nope, ia durere. Si lista poate continua la nesfarsit.
Pentru ca am dobandit aceasta mirobolanta durere-n coloana, m-am hotarat sa ma duc la medicul de familie. Medic pe care nu l-am mai vizitat din 2014 cand am avut arsuri de gradul 2 pe piept si mana. Va imaginati deci cat de des merg eu la medici si cat de mult imi plac aceste vizite. Ca sa intelegeti mai bine povestea voi face o desfasurare pe zile:
ZIUA 1: Am ajuns la doctorul de familie. Am zis ce ma doare. Doctorul a zis “nu e nimic grav, dar va dau trimitere la ortopedie si o retata cu x pastile”. Totul bine si frumos. Luat reteta, platit 50 RON pe medicatie, primit trimitere catre ortopedie, la clinica Dorobanti. Din acest punct al calatoriei mele nu am mai stiut ce se va intampla, fiind trimisa intr-un taram necunoscut, plin de balauri si printese.
Am cautat pe net clinica si sectia de ortopedie. Am incercat sa sunam la numarul de telefon afisat, insa o voce confuza ne-a explicat ca acest numar nu mai apartine cetralei din policlinica de vreo 3-4 ani. “Extraordinar”, mi-am zis in minte. “Nu se putea mai bine” – site-urile afiseaza in continuare un numar de telefon incorect! Asta e un semn bun pentru mine. Daca toti suna la numarul ala sa faca programari, sigur doctorii aia stau degeaba toata ziua si joaca macaua pe paturile de spital. (Am incercat sa fiu pozitiva undeva-n adancul sufletului; incercand sa ma agat de orice idee tembela care sa ma faca sa cred ca totul va fi bine). Ne-am decis sa mergem pana la clinica pentru a vedea ce program au cei de la ortopedie si ce programare pot sa-mi fac. Evident aceasta clinica este undeva pe la Romana, insa nu va asteptati la ceva vizibil. Nu exista niciun semn care indica o policlinica in zona respectiva, nimic. Iar daca apelezi la google maps, te trimite undeva la Aviatorilor la Clinica privata Regina Maria, care este pe Dorobanti. Puf! Ne-am descurcat noi, pentru ca suntem baieti destepti, insa unde am ajuns depaseste orice imaginatie bolnava.
Clinica se afla intr-un gang dubios, flancat de doua cladiri: Cladirea de pe stanga parea renovata de curand, pompoasa. Nu m-am sinchisit sa citesc ce anume se desfasura in aceasta cladire insa observam babe cum ies, deci posibil ceva medical, tratamente, medici de familie etc. A doua cladire, cea de pe dreapta, parea abandonata. Tencuiala pusa acum 20 de ani e acum cojita pe la grinzi si colturi, iar culoarea galbena e stacojie, imbibata cu apa si acoperita cu muschi. Lemnul grinzilor si acoperisul sunt crapate de vreme si uscate de soare. Mi-e si frica sa trec pe aici, gandindu-ma ca-n orice secunda voi da coltu’ sub ruinele astea galbejite fara sa apuc sa fac un testament in care imi las toata averea motanului.
Policlinica Dorobanti e ceea ce putem numi cu incredere un edificiu ce inglobeaza toate influentele arhitecturale comuniste intr-un mic si trist cub cu geamuri unde bolnavii isi dau duhu’ pe saloane. Palaria jos cand vine vorba de termopane, toate geamurile par schimbate, insa 80% din suprafata cladirii este acoperita cu pancarte dubioase ce ascund eroziunea peretilor si vopseaua pusa de bunicul lui Ceausescu. Atat mi-a fost. Am ajuns si eu intr-una din institutiile romanesti, in care ar trebui sa se bage bani, dar asta ar insemna mai putine masini de lux parcate la Parlament.
Mi-a murit sufletul la intrare, parol. In fata clinicii, un schizophrenic isi dadea gentil palme peste genunchi, stand rezemat de o balustrada ruginita. La intrarea in clinica, o baba durdulie cu gambele foarte umflate se chinuia sa urce cele trei trepte. Pe usa de la intrare, un afis mare, mazgalit de mana in care se spunea ca fiecare cabinet trebuie sa contribuie cu x bani pentru centrale termice. Va dati seama in ce mediu traiesc acesti doctori. Acesti oameni care au rupt bancile facultatii, au ingalbenit paginile cartilor de medicina, au stat noptile la invatat, in timp ce politicienii faceau 3 ani la Romano-Americana, si aia 3 cu prezenta la examene (optionala, desigur). Mi-am luat inima in dinti si am intrat si eu in clinica.
Inauntru se desfasura un hol dreptunghiular cu un panou imens cu specialitatile in ordine alfabetica si corpul cladirii in care se afla acestea. Din fericire am nimerit corpul cladirii din prima, insa simteam cum ceva ma strange in spate. Am intrat apoi inspre zona cu Ortopedia. Aici am gasit acelasi tip de “aranjament”: marmura sparta pe jos, sigur stiti modelul ala tipic pe care il vedem in toate cladirile construite pana in anii ’90, mozaic gri-murdar pe pereti si nenumarate afise lipite cu scotch. Afise pentru spalat creiere cu familii fericite si zambitoare care stau in parc la picnic, batrani care fac exercitii pe plaja la apus de soare – toate acestea le puteti dobandi doar daca veti cumpara noul medicament pentru reumatism “blablabla – nobody cares”.
Mozaicul era cazut si inlocuit pe alocuri cu patratele verzui care imi aduc aminte de culoarea sticlelor vechi de bere. Prizele vechi sunt abandonate, ruginite si arse, insa solutia nu a intarziat sa apara: sunt trase noi cabluri si prize patrate de plastic troneaza langa arsurile antice. Scaunele sunt de doua tipuri (comfort dom’le, comfort): pot sa aleg scaun tare sau scaun moale. Scaunul tare e plastic albastru, fix albastrul ala nervos pe care il gasim si la metrou. A dracu’ de incomode scaunele alea. Am incercat sa stau jos, insa coloana mea se simtea de parca am pedepsit-o. Celalalt tip de scaun era cel moale: scaun simplu, de birou, legat cu lant de celelate scaune. Yep, ati citit bine. Scaunele erau legate cu lant! Scaune negre, simple, care erau acum gri, pline de praf, cu materialul rupt si murdar, buretele rupt si el, scobit de vreun pacient neastamparat. Am murit pentru a zecea oara in ziua respectiva cand am vazut aceste lucruri. Am murit pur si simplu. Am luat programul/numarul corect de telefon si ne-am tirat de acolo, sperand ca doctorii totusi isi vor face datoria cand ma voi intoarce la control.
Va urma ZIUA 2…
zmeura nervoasă 